ACTUALITATE, DIN TRANSILVANIA, EDUCAŢIE/CULTURĂ

1 Decembrie-Ziua Națională a României

La data de 1 Decembrie, începând din 1990, este sărbătorită Ziua Naţională a României. În 1918, Adunarea Naţională de la Alba Iulia adopta rezoluţia Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Parlamentul României a hotărât, prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, proclamarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Naţională a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, potrivit www.cdep.ro.

Marcarea pentru prima dată a Zilei Naţionale a României, la 1 Decembrie (1990); depuneri de coroane la statuia lui Mihai Viteazul din Alba Iulia.

Ziua Naţională a României a fost sărbătorită între anii 1866 şi 1947, la data de 10 Mai, dată care are o triplă semnificaţie. La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen sosea la Bucureşti şi depunea, în faţa Parlamentului, jurământul de credinţă, fiind proclamat Domnitor al României, sub numele de Carol I. La aceeaşi dată, în 1877, Carol I promulga Legea pentru desfiinţarea tributului către Înalta Poartă, în urma proclamării Independenţei de Stat a României care avusese loc la 9 mai 1877, în cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaţilor. La 10 mai 1881, era proclamat Regatul României. În 1947, la 30 decembrie, regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947) abdica, în urma presiunilor regimului comunist, şi părăsea ţara, în ianuarie 1948, împreună cu familia.

Începând cu anul 1948 şi până în 1989, anul prăbuşirii regimului comunist în România, data de 23 august a fost Ziua Naţională a României. La 23 august 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România ieşea din alianţa cu Puterile Axei (Germania, Italia şi Japonia), declara încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaţilor (Franţa, URSS, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii) şi declara război Germaniei naziste şi Ungariei horthyste.

La 29 septembrie/12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român întrunit la Oradea a adoptat, în unanimitate, o declaraţie privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza „printre naţiunile libere” (în baza dreptului naţional ca fiecare naţiune să dispună liber de soarta sa), consemnează „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003). În declaraţia redactată de Vasile Goldiş se sublinia, astfel, necesitatea convocării unei adunări naţionale, care să delege organele abilitate „să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române”. Totodată, se cerea „afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională”. Documentul a fost citit de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în şedinţa din 5/18 octombrie 1918.

În acest sens, a fost constituit Consiliul Naţional Român Central de la Budapesta (mutat, apoi, la Arad), unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum şi principiile sale de acţiune. Acesta era format din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod şi Aurel Vlad) şi şase social-democraţi (Tiron Albani, Ioan Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu şi Baziliu Surdu), notează sursa de mai sus.

O Notă Ultimativă a fost adoptată de Consiliul Naţional Român Central, la 9/22 noiembrie 1918, prin care cerea guvernului maghiar „puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească”. Tratativele între delegaţia Consiliului Naţional Român Central, compusă din Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Gheorghe Crişan, cărora li s-a adăugat şi Iuliu Maniu, şi delegaţia Consiliului Naţional Maghiar, condusă de Oszkár Jászi, ministrul naţionalităţilor în guvernul condus de Mihaly Karoly, au avut loc la Arad, între 13 şi 15 noiembrie. Acestea s-au soldat cu un eşec, deoarece partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar.

În acest context, Consiliul Naţional Român Central, prin Vasile Goldiş, a declarat că „naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii”. Consiliul Naţional Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iaşi, unde se refugiaseră guvernul român şi familia regală, şi a trecut la organizarea adunării care să confirme voinţa de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, pe lângă cei 680 de delegaţi aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului, în sala Casinei din Alba Iulia, se aflau şi reprezentanţi ai diferitelor instituţii şi organizaţii politice, culturale, profesionale, de învăţământ, religioase, militare, de femei, de sindicat, delegaţi ai Partidului Social Democrat Român, gărzilor naţionale şi ai societăţilor studenţeşti, în total 1.228 de delegaţi. Alţi participanţi „peste 100.000 de ţărani, muncitori şi orăşeni veniţi din toate părţile unde se vorbea româneşte, de la Iza maramureşeană până la Dunărea bănăţeană, din ţara Bârsei până la Crişuri” erau adunaţi pe Câmpul lui Horea, aşteptând Rezoluţia Adunării, arată lucrările „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003) şi „Scurtă istorie a românilor” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1977).

În discursul său, Gheorghe Pop de Băseşti, ultimul dintre memorandişti, desemnat preşedinte al Adunării Naţionale, a amintit marile momente ale luptei naţionale a românilor, subliniind: „Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc”. A urmat la cuvânt Vasile Goldiş, care a spus: „Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”.

În continuare, Vasile Goldiş, în finalul discursului său, a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, care în primul articol decreta unirea tuturor românilor într-un singur stat: „I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.” („Unirea Transilvaniei cu România 1918”, Editura Politică, 1978).

Agerpres