EDUCAŢIE/CULTURĂ

111 ani de la nașterea lui Eugen Ionescu. Cine a fost marele dramaturg român?

Motto: „Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.” – Eugen Ionescu în „Însinguratul” de Razvan Moceanu.

Pe 26 noiembrie, se împlinesc 111 ani de la naşterea lui Eugen Ionescu (Eugène Ionesco), scriitor de expresie franceză originar din România, pionier al literaturii şi teatrului absurdului, pe care le-a considerat „o binecuvântare a Divinității”.

Eugen Ionescu, sau Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, s-a născut la 26 noiembrie 1909, la Slatina, în judeţul Ol.

Interesant este faptul că, de-a lungul vieţii, el obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, fie din cochetărie, fie din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

La vârsta de patru ani și-a însoțit părinţii în Franța, unde va rămâne până în anul 1924.

Încă din copilărie, Eugen Ionescu și sora sa au simțit drama despărţirii părinţilor, iar după ce mama lor a pierdut custodia copiilor, tatăl lor i-a readus în România – plecarea din „paradisul copilăriei sale” fiind considerat un „exil al ființei sale” – , unde au fost supuși unor abuzuri fizice și verbale, o traumă care avea să marcheze evoluţia artistică a viitorului scriitor.

Eugen Ionescu a urmat liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București.

Debutează în ”Revista literară a Liceului Sf. Sava”, în 1927.

A fost admis, apoi, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia Literatură franceză, obținând, în 1932, licența.

În anul 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, de profesie avocat, fiica lui Mihail Burileanu, director al ziarului ”Ordinea”, iar doi ani mai târziu pleacă cu o bursă la Paris.

4-Emil Cioran - Editia de Dimineata

Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade.

În capitala Franţei, lucrează, pentru o perioadă ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy – poziţie din care traduce şi facilitează traducerea unor autori români contemporani şi aranjează publicarea lor în revistele literare franceze – şi își scrie și teza de doctorat cu subiectul „Tema morții și a păcatului în poezia franceză”, o lucrare pe care nu o va susţine niciodată.

Tot atunci, Ionescu a organizat emisiuni de radio la Marsilia despre România, a deschis catedra Mihai Eminescu la Nisa și primul lectorat de limba română la Montpellier.

Are o scurtă revenire în ţară, perioadă în care lucrează ca profesor de franceză la Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti.

În 1942 se stabileşte definitiv la Paris, la 24 august 1944, se naşte fiica sa, Marie-France Ionesco, iar în 1945, Eugen Ionescu trimite revistei ”Viaţa românească” un articol intitulat ”Scrisori din Franţa”, publicat în numărul din luna martie, în care prezintă motivele plecării sale din ţară, precizând punctul său de vedere critic la adresa regimului politic din România de atunci.

Pentru acest material, Eugen Ionescu a fost judecat în România. Sentinţa, pronunţată la 31 mai 1946, suna astfel„Secţia I a Curţii Marţiale a C II A., prezidată de d. col. Filip, având ca procuror pe d. maior magistrat Trepcea, a judecat marţi dimineaţă pe Eugen Ionescu, fostul ataşat de presă al legaţiei din Paris, autorul articolului injurios apărut în revista „Viaţa românească” (pe luna martie) considerat ofensator pentru armată şi naţiune. Acuzatul a fost judecat în lipsă. După expunerea procurorului şi examinarea piesei din dosar, Eugen Ionescu fost condamnat la: 5 ani închisoare corecţională pentru ofensa armatei; 6 ani închisoare corecţională pentru ofensa naţiunii; 5 ani interdicţie corecţională.

Curtea a decis să se facă demersuri pentru a se cere extrădarea condamnatului din Franţa“. Cererea de extrădare a rămas fără efecte.

Tot în anul 1945, Eugen Ionescu a tradus în limba franceză și a prefațat volumul de nuvele al ardeleanului Pavel Dan, „Urcan Bătrânul”, care a apărut la Editura Jean Vigneau din Marsilia, sub titlul „Le Père Urcan”.

A urmat o operă absolut remarcabilă, marcată de sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

În anul 1950, Ionescu debutează în dramaturgie, cu „Cântăreața cheală”/„La Cantatrice Chauve”, prima lui piesă de teatru, care avea să fie pusă în scenă la 11 mai 1950, la Théatre de la Huchette, în regia lui Nicholas Bataille, şi la sugestia doamnei Monica Lovinescu. Piesa era o reluare a altei piese, în limba română, „Englezește fără profesor” şi se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a micului teatru parizian.

Prima piesă a lui Eugene Ionescu este și piesa de inaugurare a teatrului absurdului. Povestea piesei este binecunoscută: pe când Ionescu încerca să învețe limba engleză a fost șocat de absurditatea și banalitatea frazelor din manualul lui de limba engleză. A abandonat studiul englezei, a luat frazele din manual și le-a organizat astfel încât să iasă o piesă. Absurdul piesei care ne șochează atât de tare chiar și azi este absurdul unui manual de limbi străine, nefiresc ca orice manual.

Trebuie spus că prima etapă a dramaturgiei lui Eugen Ionescu cuprinde piese scurte, cu personaje elementare și mecanice, cu un limbaj mai degrabă aberant  şi comic.

Au urmat ani foarte productivi pentru Eugen Ionescu, fiind prezentată, aproape anual, câte o nouă piesă, treptat autorul formându-şi un public care aprecia în mod constant insolitul mod de abordare artistică: „Lecția” (1951), „Scaunele” (1952), „Victimele datoriei (1953), „Amadeu” (1954), „Jacques sau supunerea” şi „Noul locatar” (ambele în 1955), „Ucigaș fără simbrie” (1957), „Rinocerii” (1959) şi „Regele moare” (1962).

În anul 1961, piesele lui Eugen Ionescu aveau reprezentaţii în 35 de ţări din întreaga lume.

În anul 1987, a fost distins cu medalia de onoare a oraşului Paris şi alte două medalii de aur ale oraşelor Saint-Etienne şi Saint-Chamond, la 7 mai 1989, a primit Premiul Moliere, iar la 30 decembrie 1989, Eugen Ionescu şi Emil Cioran au devenit membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor Francezi.

Deşi a fost respins de regimul comunist din România, Eugen Ionescu a contribuit ca nimeni altul la cunoașterea şi promovarea valorilor culturii române în Franța, cu toate că a rămas în istorie cu unele afirmaţii care au stârnit controverse – vezi opinia sa despre Mihai Eminescu, ”desigur, unul dintre cei mai mari poeți ai lumii, menit uitării veșnice pentru că a scris într-o limbă fără circulație mondială”.

După Revoluția din anul 1989, s-a exprimat în repetate rânduri în favoarea reinstaurării monarhiei, sub conducerea regelui Mihai I, ca unică soluţie de redresare a României. Şi-a exprimat în dese ocazii scepticismul privind politica românească postrevoluţionară, cu toate că a declarat că, după 1989, ”s-a simțit a fi redevenit român”.

În anul 1990, Eugen Ionescu s-a declarat „academician golan” şi s-a solidarizat cu demonstranţii din Piaţa Univesităţii, de la Bucureşti.

În timpul vieţii, i-au fost publicate o serie de traduceri în limba română: romanul „Însinguratul”, traducere de Rodica Chiriacescu, Editura Albatros, 1990, „Eu”, ediție îngrijită de Mariana Vartic, cu un prolog la „Englezește fără profesor”, de Gelu Ionescu și un epilog de Ion Vartic, Editura Echinox din Cluj, 1990, „Jurnal în fărâme”, traducere de Irina Bădescu, Editura Humanitas, 1992, „Note și contranote”, traducere și cuvânt introductiv de Ion Pop, Editura Humanitas, 1992, „Război cu toată lumea. Publicistică românească”, vol. I-II, ediție îngrijită și bibliografie de Mariana Vartic și Aurel Sasu, Editura Humanitas, 1992, „Prezent trecut, trecut prezent”, traducere de Simona Cioculescu, Editura Humanitas, 1993, „Antidoturi”, traducere de Marina Dimov, Editura Humanitas, 1993 şi „Sub semnul întrebării”, traducere de Natalia Cernăuțeanu, Editura Humanitas, 1994.

Eugen Ionescu a trecut la Domnul la 28 martie 1994, la Paris, la vârsta de 84 de ani, în urma unui stop cardiac, găsindu-şi odihna veşnică în Cimitirul Montparnasse din capitala Franţei.

În anul 2009, pe care UNESCO l-a declarat „An internaţional Eugène Ionesco”, cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, opera sa a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar şi profesorul Nicolae Manolescu. Lui Ionescu i-au fost dedicate atunci numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate. Interesant a fost atunci faptul că fiica sa, Marie-France Ionesco, deţinătoarea drepturilor de autor, a protestat împotriva prezentării lui Eugen Ionescu ca autor român, arătând că toate piesele sale au fost scrise în limba franceză.

Tot în anul aniversar 2009, la 26 noiembrie, Eugen Ionescu a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.