ULTIMA ORĂ, ACTUALITATE, DIN TRANSILVANIA, POLITICĂ

20 de ani de la inaugurarea Memorialului de la Sighet

Memorialului de la Sighet “a fost gândit şi iniţiat încă din 1992 de către preşedinta de la acea dată a Alianţei Civice, Ana Blandiana, şi realizat în următorul deceniu împreună cu Romulus Rusan şi o prestigioasă echipă de istorici, arhitecţi, constructori şi designeri.

În ianuarie 1993, Ana Blandiana a predat proiectul Memorialului la Consiliul Europei. După ce două delegaţii de experţi au vizitat Sighetul, Consiliul Europei a întocmit, în 1995, un studiu-raport şi a luat Memorialul sub egida sa. În 1998 Consiliul Europei aşază Memorialul de la Sighet printre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia.

În 1993, a fost înființat Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, la inițiativa lui Romulus Rusan (13 martie 1935 — 8 decembrie 2016).

Situat departe de Bucureşti, în extremitatea nordică a României, dar în centrul Europei de Est, Memorialul are ca scop reconstituirea şi păstrarea memoriei unor popoare, în particular a celui român, cărora timp de jumătate de secol li s-a indus în conştiinţă o istorie falsă.

La 20 iunie 2017, se împlinesc 20 de ani de la inaugurarea oficială a Memorialului victimelor comunismului și al rezistenței Sighet, considerat primul memorial dedicat victimelor comunismului.”

În 1950 aici au fost aduși demnitari din întreaga țară (foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni), episcopi și preoți greco-catolici și romano-catolici, iar în1951 au fost transferați din penitenciarul Galați membrii lotului PNȚ, printre aceştia aflându-se şi Iuliu Maniu, personalitate marcantă a vieţii politice româneşti, patriot şi iubitor de ţară care şi-a aflat aici sfârşitul în condiţii groaznice.

“Închisoarea de la Sighet a fost construită în 1897, de autorităţile austro-ungare, cu ocazia aniversării “primului mileniu maghiar”,  în același stil și cu aceleași funcțiuni ca închisorile din Satu Mare, Oradea, Arad, Aiud, Gherla și din alte orașe transilvănene.
Era o închisoare de drept comun care însă, mai ales în timpul primului și celui de-al doilea război mondial, a fost folosită și pentru încarcerarea deținuților politici: revoluționari polonezi, preoți din bisericile naționale (unul din ei, ucrainean, a fost canonizat sub numele Alexei Carpatinul), dezertori din armata maghiară (români sau de alte etnii). După 1918 a funcţionat ca închisoare de drept comun.

După 1945, prin Sighet se făcea repatrierea foştilor prizonieri şi foştilor deportaţi din U.R.S.S. În perioada 1948-1950 au fost închiși aici elevi, studenți și țărani din rezistența maramureșeană.

Între mai 1950 și iulie 1955 penitenciarul a devenit unul de maximă securitate În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi, câțiva nu trecuseră nici măcar prin anchete. Majoritatea aveau peste 60 de ani, unul împlinise 93 de ani. În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. În august 1951 au fostr transferați din penitenciarul Galați membrii lotului PNȚ (condamnați în noiembrie 1947 la pedepse draconice). Penitenciarul, cunoscut sub numele de “colonia Dunărea “, era considerat “unitate de muncă specială”,  fiind supusă unuo secret totală și unei paze excepționale,  frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi  kilometri.

Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele neîncălzite. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la “neagra” şi “sura”, celule înguste de tip carceră, cu apă pe jos și fără lumină). La geamuri au fost montate obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocura făceau parte din programul de exterminare.

În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi în vederea mult amânatei admiteri a României comuniste (RPR) în ONU, parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte închisori, parte trimiși în domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei circa 200 de deţinuţi, 54 muriseră.

Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun.  După alte două decenii – o dată cu decretul din 1975 prin
care pedepsele puteau fi executate la locul de muncă – în 1977  a fost dezafectată, devenind fabrică de mături, sediu al gospodăriei colectei, depozit de sare și anvelope şi, în cele din urmă, o ruină abandonată.

Până în 1993, când Ana Blandiana și Romulus Rusan au înaintat Consiliului Europei proiectul unui muzeu, clădirea devenise o ruină imundă. Era, însă, locul unde avea să se nască primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului.”