27 ianuarie: Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. ,N-am avut ocazia s-o sărut. Să-i spun: ,,rămâi cu bine, mamă!”

Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului este marcată anual în data de 27 ianuarie, dată la care, în anul 1945, a fost eliberat lagărul de la Auschwitz-Birkenau, cel mai mare lagăr de exterminare nazistă. În ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, naziștii, simțindu-se încolțiți de aliații care veneau dinspre vest și sovieticii care veneau dinspre est, au hotărât să abandoneze lagărele de exterminare și să șteargă urmele crimelor pe care le-au comis. Armatele aliaților și ale sovieticilor, ajunse în lagăre, au eliberat puținii prizonierii care au rezistat ororilor naziștilor. Cei eliberați au avut șansa unei vieți noi, dar n-am putut să uite niciodată chinurile pe care le-au îndurat și amintirea apropiaților care nu s-au mai întors acasă.

În urmă cu mai mulți ani, am avut șansa să mă întâlnesc cu una dintre supraviețuitoarele lagărelor naziste. După ce am povestit câteva ore, mi-a înmânat o foaie de hârtie cu amintirile domniei sale din lagăr, pe care m-a îndemnat s-o fac cunoscută pentru ca astfel de orori să nu se mai petreacă. Între timp, cea care mi-a povestit cruzimea prin care a trecut s-a stins din viață. Au rămas doar amintirile ei dintr-o lume a morții care ne îndeamnă la meditație și toleranță.

,,La sfârșitul lunii mai au început deportările. Eu cu familia mea am făcut parte din primul lot, ce a fost deportat. Iar ne-au încolonat în rânduri de către cinci. A apărat comandantul. L-am recunoscut ca fiind fostul meu coleg, care nu făcea politică, îi plăceau arii din opere, am cântat împreună-şi acum în uniformă. Mătuşa mea m-a îndemnat: uite-l pe colegul tău, întreabă-l unde ne duc. Am ieşit pentru prima dată din rând (am mai ieşit încă de două ori la Auscwitz şi am plătit scump pentru această îndrăzneală). L-am întrebat unde ne duc. El foarte furios, mi-a răspuns: înapoi în rând-veţi merge acolo unde au fost deşi şi polonezii”. Mătuşa mea a strigat:,,Doamne, Dumnezeule, la Dochau”. Nimeni n-a auzit încă de Auschwitz. Nici despre Dachau nu ştiau nimic, evreii n-au avut voie să aibă în proprietatea lor radiouri. Mătuşa mea, probabil, a ascultat ştirile la vecinii creştini.

Şi a început marşul nostru spre vagoanele de vite-unde cca 100 de persoane-femei, bărbaţi, bătrîni, copii au fost înghesuiţi într-un vagon. Uşile au fost închise şi pecetluite pe dinafară. Aerul a intrat doar pe o fereastră mică. Era o senzaţie de sufocare, din cauza lipsei de aer. În vagon nu a fost suficient loc, ca toată lumea să se aşeze- şi astfel eu am stat lângă geam şi m-am aşezat puţin, din când în când, schimbându-mi locul cu cineva. Într-un colţ era o femeie gravidă, probabil a născut în tăcere, n-am văzut-o coborând din vagon la sosire.

Fireşte în afară de lipsa de aer, de apă, mai lipsea şi un WC. A fost băgat, în vagon, un butoi mare. A fost ceva cumplit, o asemenea instalaţie. Şi au fost unii, care n-au reuşit să ajungă la butoi (bunicul meu) şi au murit în braţele celor dragi-iar trupurile neînsufleţite au intrat în putrefacţie.

În fine, am ajns la destinaţie- Auschiwitz. Era în zori – şi prin geamul mic, am văzut o lumină orbitoare (n-am ştiut că vine de la camera de gazare). Am spus uşurată: ,,aici e civilizaţie, nu ni se poate întâmpla, nimic rău”. Nu mi-am închipuit că este un lagăr special construit pentru nimicirea milioanelor de evrei (2 milioane din 14 naţiuni şi 6 milioane dintr-o singură naşiune – evreii, dintre care 1,6 milioane de copii. La sosire, după deschiderea uşilor vagoanelor, am coborât şi ne-am încolonat – bărbaţii separat-femeile separat, în rânduri de câte cinci. Aici am văzut-o pentru ultima oară pe soţia unui medic din Cluj, cu o fetiţă de cca 4-5 ani.

Noi ne-am încolonat: mătuşa, mama cu două cumnate (Nelli, Babi). Înaintea rândului nostru: o bătrână, o femeie cu o fetiţă în braţe – şi încă trei persoane. Prizonierii polonezi strângeau lucrurile şi şopteau: ,,daţi copiii pentru bătrâni”. Ei ştiau deja că bătrânii şi copiii sunt gazaţi imediat. Femeia din faţa mea i-a dat copilul, bătrânei. A apărut medicul dr. Mengele (azi sinonim cu noţiunea de ucigaş de masă). Cu o cravaşă în mână, arăta fie la stânga, la moarte (gazare), fie la dreapta, la sclavie. La stânga, oamenii urmau să fie gazaţi imediat. Spre stânga a mers bătrâna cu fetiţa din rândul de dinaintea mea. Fetiţa striga: ,,mamă”, dar ea nu s-a uitat într-acolo, n-ar fi suportat despărţirea. În acea dimineaţă, am văzut-o, ultima dată, pe mama mea, Ea a ajuns la stânga. Mai striga: ,,nu mă lăsa singură, nu pot munci!”. Iar am ieşit din rând, să merg cu ea, dar cineva m-a lovit să mă întorc, în rândul meu. N-am avut ocazia s-o sărut. Să-i spun: ,,râmăi cu bine, mamă, ce oricum nu s-ar fi realizat.

Aceste evenimente întipărite în mintea şi sufletul meu, le voi purta cu mine, până la mormânt. Miile de lacrimi care curg din ochii mei, nu vor putea şterge aceste triste amintiri”.

Cristina Rusu

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.