Ciprian Mihali
OPINII

Statul ignorant

Autor: Ciprian Mihali

Istoricii ideilor din ultimele decenii au vorbit adeseori de faptul ca lumea moderna s-ar afla intr-o epoca a biopoliticii. Termenul a fost consacrat de catre filosoful francez Michel Foucault, dar el este prezent inca din anii 1920-1930.

In linii mari, biopolitica este acel mod de guvernare a societatilor in care miza principala a puterii politice este viata oamenilor. O putere este cu atat mai legitima cu cat are mai bine grija de viata si sanatatea populatiei si este cu atat mai eficienta cu cat reuseste sa stoarca din ceea ce este viu un maximum de energie, de munca, de creativitate.

Pentru asta, ea trebuie sa se foloseasca de toate mijloacele pe care le are la dispozitie, iar unul din mijloacele cele mai intens solicitate este cunoasterea stiintifica.

Spus foarte simplu, incepand din secolul al XIX-lea si pana aproape de noi, puterea politica si stiintele vietii (biologia, medicina, chiar si psihologia sau economia) au lucrat mana in mana intarindu-se si legitimandu-se reciproc, for the best and the worst: pe de o parte, progrese extraordinare in ingrijirea sanatatii si eradicarea unora dintre bolile cele mai letale; pe de alta parte, politici criminale de exterminare a unor forme umane de viata, in numele unor fantasme delirante ale superioritatii rasiale.

Divortul dintre stat si cunoasterea stiintifica

Dar se pare ca s-a intamplat ceva in ultimele doua-trei decenii, care ar corespunde unui sfarsit al biopoliticii, adica unei diminuari a preocuparii statului si puterii politice pentru viata, sanatate individuala si publica.

Asta se petrece in momentul in care puteri non-statale ocupa piata cunoasterii, a stiintei si a tehnologiei in folosul oamenilor, bunaoara in momentul in care Big Pharma ajunge sa dispuna de fonduri superioare tuturor statelor pentru a sustine cercetarea medicala si farmaceutica.

Statele nu numai ca pierd monopolul cunoasterii, dar par sa se si debaraseze cu oarecare bucurie de grija ei, lasand in grija privatului producerea si utilizarea cunostintelor privitoare la viata oamenilor, iar, in caz de amenintari grave la adresa sanatatii populatiilor, folosind organizatii internationale sau non-guvernamentale pentru a le face fata (OMS, Crucea Rosie, Medecins sans Frontieres etc.).

De cel putin 20 de ani incoace, statul este un actor secundar in domeniul sanatatii. Iar sanatatea a devenit o afacere a firmelor de medicamente, a laboratoarelor private, a industriilor starii de bine si a ideologiilor vindecarii individuale prin terapii din cele mai fanteziste.

Efectului divortului dintre stat si cunoasterea stiintifica este dublu: pe de o parte, cercetarea stiintifica nesupusa intereselor comerciale, de interes public, este subfinantata si abandonata in niste laboratoare cu echipamente vetuste.

Pe de alta parte, statul isi imagineaza fudul ca isi poate produce propria cunoastere a societatii, adica nu are nevoie de stiinta, nu are nevoie de universitati, nu are nevoie de experti altii decat de cei cu carnet de partid.

Statul devine literalmente ignorant si prost (fara vreo nuanta peiorativa, daca pot spune asa): el are la dispozitie niste statistici fictive, pe care le poate fabrica si instrumenta cum doreste: de pilda, cum da bine in rapoarte, mai multe paturi, mai putine infectari, mai multi vindecati, mai putini bolnavi.

Dar altfel statul e de-a dreptul dispretuitor in privinta cunoasterii; deciziile sale, zise politice, ascund de fapt aceasta uriasa ignoranta stiintifica si se bazeaza cel mult pe cativa pseudo-savanti pe care ii poarta ca pe moaste la televiziuni ca sa isi legitimeze deciziile.

Puterea politica nu are habar de nimic

Pandemia de azi dovedește dramatic, nu doar în România, ci un pic pretutindeni, că puterea politică habar nu are despre ce înseamnă apariția unui virus, răspândirea lui, modurile lui de acțiune și, mai ales, cum poate să fie împiedicate efectele tragice ale pandemiei. Singura reacție de care a fost capabil statul a fost una demnă de epidemiile medievale: închiderea în case, distanțarea socială, controlul militarizat al populației. Statele au panicat mai tare decât oamenii de rând, pentru că au realizat, odată cu noi toți, că nu sunt pregătite nici științific, nici practic, să guverneze în vreme de epidemie altfel decât prin reacții primitive de închidere și represiune. Ele nu sunt capabile încă să facă bine pe scară largă, să protejeze viața decât forțând oamenii să se izoleze, nu dispun de alte mijloace de intervenție împotriva bolii decât folosind din nou forța, forța polițienească și cea militară.

Aș merge și mai departe și aș spune: nu doar că puterea a divorțat de cunoaștere, dar nici măcar nu mai crede în ea, nu mai are nevoie de ea, se folosește de propriile „cuceriri”. Nu este deloc o întâmplare că adevărul pandemiei ne este furnizat nu de medici, nu de epidemiologi, nu de cercetători, ci de un ofițer de poliție care prezintă triumfător sumele adunate din amenzi date celor care nu se supun ordinelor polițienești, și de un fost primar de orășel care are dificultăți de lectură, dovedind că divorțul domniei sale de cunoașterea științifică s-a făcut cu mulți mulți ani în urmă.

Tot așa cum nu este o întâmplare că, încurajați de asemenea cunoașteri alternative, oamenii să caute adevărul epidemiei în tot felul de teorii ale conspirației, iar sensul ei în exerciții religioase dintre cele mai radicale.

Se vor trage multe invataminte din aceasta pandemie, se vorbeste despre multe scenarii si masuri care trebuie luate. Dar in niciunul din aceste scenarii nu se face referire la sporirea bugetului cercetarii si la recredibilizarea stiintei si a savantilor.

De aceea, in loc de concluzie, ar trebui sa ne intrebam odata cu istoricul Patrick Bucheron, profesor la College de France: “cum se face ca o epidemie atat de catastrofala nu schimba nimic din modul de a ne supune, de a produce, de a guverna?”.

Cum se face ca, de secole si milenii incoace, “o societate atat de greu incercata continua sa creada in acelasi zeu si sa se supuna aceluiasi rege?”.

Ciprian Mihali a predat vreme de doua decenii filosofia contemporana la Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Din anul 2000 este doctor in filosofie al Universitatilor din Cluj si din Strasbourg. Intre 2012 si 2016 a fost ambasador al Romaniei in Senegal si in alte sapte state din Africa de Vest. Din 2016 lucreaza in domeniul cooperarii internationale la Bruxelles.