„În stare de rezbel, cu legăturile rupte (cu Poarta n.n.), ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”.
Acestea au fost cuvintele ministrului de Externe Mihail Kogălniceanu, rostite la 9/21 mai 1877 și care au devenit, în timp, simbolul obţinerii independenţei de stat a României.
Independența României ca stat era un obiectiv al politicienilor români, după ce, la 1859, cele două țări, Moldova și Țara Românească, s-au unit într-un singur stat.
Inițial, românii au adoptat calea diplomatică. Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe, a adresat în 1876, Turciei și Puterilor garante, o notă prin care solicita să fie recunoscute de către Europa individualitatea țării, numele de România și integritatea teritoriului acesteia. Diplomația nu a reușit să-și atingă obiectivul, atât turcii, cât și o serie de state europene, care-și urmăreau propriile interese, refuzându-i României statutul independenței.
Situația s-a schimbat când tensiunile acumulate au condus spre război, astfel că Români a profitat de noua conjunctură pentru a-și obține independența pe calea armelor.
După ce Rusia a declarat război Imperiului otoman (la 12/24 aprilie 1877), la intrarea trupelor imperiale în România, marele duce Nicolae, comandantul-şef al armatei, a adresat un manifest „locuitorilor României”, ignorând cu bună ştiinţă autorităţile statului.
În ceea ce priveşte o eventuală cooperare militară româno-rusă, ea a fost categoric refuzată de orgoliosul țar. Cancelarul Gorceakov îi declara generalului Iancu Ghica, agentul diplomatic al României la Petersburg: „Majestatea sa m-a însărcinat să vă comunic că nu ţine la cooperaţia României şi n-o îndeamnă la aceasta”.
Participarea armatei române la operaţiile militare din sudul Dunării s-a produs în urma unei telegrame a marelui duce Nicolae, care cerea, de data aceasta, ajutorul României întrucât operațiunile lui militare nu mergeau tocmai bine, ba din contră: „Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne zdrobesc. Rog a face fuziune, demonstraţie şi, dacă se poate, trecerea Dunării pe care tu doreşti să o faci, între Jiu şi Corabia. Această demonstraţie este indispensabilă pentru a facilita mişcările mele”.
Grosul armatei române a trecut Dunărea la 1 septembrie 1877, pe podul improvizat la Siliştioara, lângă Corabia, numai după ce comandamentul rus a acceptat ca ea să-şi păstreze atât individualitatea, cât şi unitatea de comandă.
Trupele noastre au ocupat poziţii de luptă alături de trupele ruse în faţa fortificaţiilor de la Plevna, contribuind decisiv, pe mai multe teatre de război, la înfrângerea Imperiului Otoman.
În ciuda acestui fapt și a tributului plătit, României i s-a refuzat tratamentul egal în participarea la tratativele de pace. În sfârșit, cu o mare amărăciune, România își vedea, totuși, visul Independenței împlinit.
Armata română a fost cea care a plătit un tribut greu: 4.302 morţi şi dispăruţi, 3.316 răniţi şi 19.094 bolnavi.
La 20 octombrie 1878, într-o frumoasă duminică de toamnă, armata română şi-a făcut triumfal intrarea în Bucureşti, pe şoseaua ce avea să se numească de atunci Calea Victoriei, marcând una dintre etapele esenţiale din evoluţia statului român.
