OPINII

A fi român e o întâmplare. A fi bun român e o alegere.

Înainte de 1989, orice venea din afară era toxic, suspect, nerezonabil. Cronicarul vremii lăuda doar „geniul Carpaților” (adică pe dictatorul Ceaușescu) și critica agresiv fenomenul „asupririi străine”. De parcă Scornicești ar fi fost leagănul filozofiei, tărâmul natal al lui Pitagora și Euclid, matricea democrației constituționale sau izvorul creștinismului apostolic…
Pentru istoriografia epocii comuniste, nu conta deloc originea apuseană a ideilor din Regulamentul Organic (susținute la București de diplomatul rus Pavel Kisselef). În copilăria mea, rezumatele școlărești nu spuneau nimic despre contribuția Regelui Carol la modernizarea României, despre dragostea Reginei Elisabeta pentru literele românești sau despre sacrificiul lui Ferdinand Întregitorul pe timpul primului război mondial.
Manualele nu suflau o vorbă despre promovarea unui model politic sau ecleziastic occidental de către mitropolitul Andrei Șaguna, Avram Iancu sau alți lideri pașoptiști: implicarea laicatului, supremația legii, separația puterilor, respectul pentru proprietate și demnitatea fiecărui cetățean.
Prea puțini apreciau impactul unui georgian ca Antim Ivireanu asupra dezvoltării limbii române sau contribuția unui ucrainian precum Paisie Velicikovski la renașterea spirituală (de tip biblic și filocalic) a creștinismului românesc. Propaganda ne-a învățat doar să urâm străinii, uitând rolul familiei von Hohenzollern în civilizarea instituțiilor sau lupta unui aromân ca Spiru Haret pentru evoluția școlii românești.
De la Carol Davilla până la Regina Maria, au existat personalități care au iubit și care au ajutat România infinit mai mult decât atâția troglodiți neaoși sau coțcari autohtoni.
Povestea torturii lui Richard Wurmbrand a impresionat milioane de americani. Mărturia lui Nicolae Steinhardt (tradusă în atâtea limbi de circulație internațională) a marcat sufletele a sute de mii de europeni, de la Olivier Clément până la Papa Ioan Paul al II-lea.
Există și astăzi minți luminate, inimi nobile și suflete discrete care slujesc cu devotament România, așa cum auzim voci zgomotoase care clamează patriotismul, fără să înalțe poporul, fără să-l educe și fără să-i cunoască istoria plină de dureri mari și mici triumfuri.
Mihai Neamțu