ULTIMA ORĂ, EDUCAŢIE/CULTURĂ

Academia Română la 154 de ani de făurirea sa

Autor: Ioan-Aurel Pop

Născută în urmă cu 154 de ani, Academia Română avusese vocaţia României unite încă înainte de a exista această Românie. Proiectul național s-a aflat la bazele Academiei Române din secolul al XIX-lea, când părinții săi fondatori au unificat România sub aspect cultural, oferind conducătorilor modelul unificării politico-teritoriale. Astfel, la 1866, când Locotenenţa Domnească decidea crearea Societăţii Literare Române şi-i numea pe cei dintâi membri – 14 la număr – ai marelui for academic, toţi aceşti fondatori proveneau din provincii aflate sub dominaţii străine: trei erau din Transilvania propriu-zisă (George Bariţiu, Timotei Cipariu şi Gavril Munteanu), doi din Banat (Andrei Mocioni şi Vincenţiu Babeş), doi din Maramureş (Iosif Hodoş şi Alexandru Roman), doi din Bucovina (Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitrovici), trei din Basarabia (Alexandru Hasdeu, Constantin Stamati şi Ioan Stăjescu), doi din Vlahiile sud-dunărene (Ioan Caragiani şi Dimitrie Cozacovici). Abia în anul următor (1867) li s-au alăturat acestora şi reprezentanţii Moldovei unite la 1859 (Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, V. A. Urechea, Nicolae Ionescu) şi ai Ţării Româneşti (Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C. A. Rosetti, Ion C. Massimu, Titu Maiorescu). Doi dintre „munteni”, adică Laurian şi Maiorescu, proveneau din Transilvania sau din familii de origine transilvană. Prin urmare, Academia Română s-a întemeiat la 1866 cu forţele intelectuale ale „celeilalte Românii”, cea care era încă în aşteptare, cea care urma să dea la 1918 dimensiunea adevărată a patriei. Se împlinea astfel predicţia lui Mihail Kogălniceanu – alt membru al Academiei originar prin familie dintr-o provincie înstrăinată – de la 1843, când, la deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană, definea patria ca toată acea întindere de loc pe care se vorbeşte româneşte. Până la Marea Unire, transilvănenii, bucovinenii şi basarabenii şi-au dat măsura valorii lor intelectuale, a capacităţii de creaţie, a talentului organizatoric, a vocaţiei europene. Astfel, istorici precum Papiu-Ilarian, Eudoxiu de Hurmuzaki, Vasile Maniu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Densuşianu, Ioan Puşcariu, Ioan Bogdan, Dimitre Onciul, Augustin Bunea, Ioan Mihalyi de Apşa, Ion Nistor, Ioan Lupaş, Alexandru Lapedatu, Silviu Dragomir, Ioan Ursu, folclorişti ca Simeon Florea Marian, Enea Hodoş, botanişti ca Florian Porcius, literaţi şi filologi ca Iosif Vulcan, Sextil Puşcariu, Ioan Bianu, Ioan Slavici, George Coşbuc, Ovid Densuşianu, Gheorghe Bogdan-Duică, Octavian Goga, medici ca Victor Babeş, teologi ca Ioan Micu Moldovanu sau Andrei Şaguna au intrat oficial sub cupola înaltului for înainte de 1918. Transilvănenii August Treboniu Laurian (în două rânduri) şi George Bariţiu fuseseră chiar preşedinţi ai Academiei, Cipariu, Bariţiu, Hașdeu, Victor Babeş, Ioan Bogdan, Onciul – vicepreşedinţi, iar Laurian – primul său secretar general. Revelator este cazul gimnaziului şi liceului român din Braşov – „Şcoalele Centrale Române”, viitorul liceu și apoi colegiu național „Andrei Şaguna” – care dăduseră Academiei Române până la Unire câteva nume de rezonanţă dintre profesorii lor: un membru fondator, teologul şi istoricul Gavril Munteanu, apoi istoricul şi clasicistul Ioan Meşotă, scriitorul Virgil Oniţiu, poetul şi folcloristul Andrei Bârseanu. Vor urma în epoca interbelică și ulterior mulţi alţii.

În ciuda marilor dificultăţi legate de criza de la finele Primului Război Mondial şi de integrarea provinciilor istorice în Regatul României, de bolile care măcinau societatea, Academia Română începea în 1919 cea mai înfloritoare perioadă din istoria sa. Ţara trecea prin momente unice: de la circa 137 000 de kmp ajunsese la circa 300 000 de kmp; cu alte cuvinte, nu provinciile se uniseră cu România, ci România se alăturase provinciilor. Era un preaplin de realizări teritorial-demografice şi spirituale, existând riscul ca acest preaplin să se reverse. Se auzeau voci, mai ales din partea unor state din jur, frustrate de marile pierderi suferite, care susţineau că România nu va fi capabilă să administreze european şi să integreze noile teritorii şi populaţii, că nu va putea organiza temeinic imensul stat. Mai grav, se spunea că, sub aspect intelectual şi cultural, „provinciile mai avansate” din vest nu vor putea fi tratate la nivelul cerut, că nu se vor putea întreţine universităţi şi instituţii academice româneşti, românii – supuși de o istorie întreagă altora – neavând capacităţi şi abilităţi de acest gen. A fost exemplar răspunsul clasei intelectuale româneşti în acest sens, mai ales efortul Academiei Române, care a trimis la Cluj, Cernăuţi, Timişoara pe cei mai importanţi membri ai săi, pentru organizarea vieţii academice româneşti din aceste locuri. Universitatea din Cluj a fost unul dintre exemplele cele mai strălucite de organizare a vieţii ştiinţifice româneşti la cel mai înalt nivel, cu eforturile conjugate ale vârfurilor vieţii intelectuale din întreaga ţară. Dintre transilvănenii cei mai cunoscuţi care au devenit membri titulari între cele două războaie mondiale, îi menţionăm pe Silviu Dragomir (1928), Lucian Blaga (1936), Nicolae Drăganu (1939) şi Liviu Rebreanu (1939). Membri corespondenţi au fost Romulus Cândea (1929), George Giuglea (1936), Tiberiu Brediceanu (1937) ori Sabin Manuilă (1938). Împreună cu ceilalţi, primiţi anterior, ei au intrat în concertul cel mare al naţiunii române, sporind mereu latura sa erudită. Silviu Dragomir a dus mai departe preocupările de slavistică preluate de la un alt ardelean, Ioan Bogdan şi a creat Centrul de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania, cu periodicul său „Revue de Transylvanie”. Romulus Cândea, făuritorul Institutului de Istorie şi Limbă al Universităţii din Cernăuţi, este şi întemeietorul Muzeului Etnografic din Cluj şi al secţiei sale în aer liber din Hoia. Nicolae Drăganu a pus toponimia şi onomastica în legătură cu studiul trecutului naţional, iar colegul său George Giuglea a organizat un lectorat de limbă spaniolă la Facultatea de Litere din Cluj. Tiberiu Brediceanu s-a numărat printre ctitorii Operei Române, Teatrului Naţional şi Conservatorului din Cluj, iar Sabin Manuilă, medic, demograf şi statistician, a organizat Spitalul de Copii al Universităţii din Cluj şi s-a afirmat ca unul dintre cei mai importanţi demografi interbelici. Lucian Blaga a făcut la Academie „elogiul satului românesc”, iar Liviu Rebreanu a adus, sub aceeaşi cupolă, „laudă ţăranului român”. Membrii transilvăneni ai Academiei Române interbelice nu şi-au dezminţit vocaţia de ctitori şi de organizatori, pe de o parte şi nici calitatea de preţuitori ai valorilor naţionale româneşti, ai unităţii şi libertăţii naţionale, pe de alta.

Provinciile unite au adus de la început în Academie ţara profundă, la început doar virtuală în raport cu regulile artificiale ale unei lumi aleatoriu sau strâmb alcătuite, foarte reală pentru locuitorii săi. Iar Academia Română, în ciuda rolului său de for cultural şi ştiinţific suprem, de ateneu erudit – sau, poate, tocmai de aceea – a simţit mereu România simplă, aceea a ţăranilor. Când s-a format în 1866, dar şi când şi-a sărbătorit jubileul în 1916-1919, Academia era elita intelectuală a unei ţări de ţărani. De altminteri, aşa a fost în mai toată istoria noastră, de aceea numele dat tuturor locuitorilor ţării, adică numele de ţăran, înseamnă în limba noastră şi agricultor, sătean. A fost o vreme când toate ţările noastre erau formate din săteni şi agricultori. Aşadar, nu este o întâmplare, o coincidenţă sau un capriciu de literat faptul că Rebreanu şi Blaga, sub cupola înaltului for al Academiei, au evocat şi invocat ţăranul şi satul ori că Iorga a văzut esenţa istoriei Transilvaniei în satele şi preoţii săi (vezi inspirata sa carte „Sate și preoți din Ardeal”). Majoritatea membrilor Academiei proveniţi din Transilvania (dar şi din celelalte provincii reunite abia la 1918) erau fii, nepoţi sau strănepoţi de ţărani sau de preoţi-ţărani. Era cel mai frumos certificat de nobilitate pe care l-au adus ţării celei mari care se făcea sub ochii lor. Din ţărani, au ajuns treptat, prin muncă stăruitoare – ştiau de la Vergiliu că labor omnia vincit improbus – să mânuiască cele mai subtile concepte filosofice şi istorice, să vorbească mai multe limbi, să inventeze mecanisme şi medicamente sau să formuleze teoreme complicate. În epoca interbelică, Academia Română a fost ca ţara însăşi, a cărei chintesenţă era: a trăit cu frenezie marea împlinire, fără complexe şi fără reţineri, cu convingerea că „se potolise furtuna” (cum spusese la Cluj, cu glas tunător, Zaharia Bârsan) şi că venise timpul „poemelor luminii” (cum scrisese Blaga).
Academia Română de astăzi duce mai departe aceste mesaje, cu gândul la identitatea și unitatea românească, pentru care s-a născut instituția. Prin membrii săi de onoare de astăzi, aparținând vechilor provincii și regiuni locuite de români și care nu (mai) fac parte în acest moment din România, Academia noastră își continuă menirea și își îndeplinește misiunea apărării unității și identității românești. Această identitate și unitatea adiacentă ei ne fac să fim noi înșine, români, adică oameni între oameni, europeni și cetățeni ai lumii globale pe care o trăim și pe care vrem s-o perpetuăm cu demnitate, alături de celelalte națiuni.