Lucian Blaga
DIN TRANSILVANIA, EDUCAŢIE/CULTURĂ

Mari români. 125 de ani de la naşterea lui Lucian Blaga

Una dintre cele mai importante figuri ale culturii româneşti, Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895 în satul Lancrãm, ca fiu de preot. Tradiţia ecleziasticã nu este strãinã nici de familia mamei, Moga, care oferã chiar şi un episcop al Sibiului, pe Vasile Moga. Copilãria lui Blaga îi va rãmâne mereu întipãritã în suflet, acesta transcriind amintirea peisajului pãstoresc într-o manierã miticã.

În 1920 obţine titlul de doctor în filosofie al Universitãţii din Viena, cu teza “Kultur und Kenntnis”. Blaga descoperã şi mişcarea expresionistã, de unde preia mai mult ideile estetice decât formele. Preferã poezia clasicã şi romanticã. În 1919 apare volumul “Poemele luminii”. Apreciat de Vianu, Iorga şi Agârbiceanu, cucereşte de la bun început lumea literarã. În 1921, dupã publicarea volumului “Paşii profetului” şi a piesei “Zamolxe”, primeşte premiul Academiei şi premiul Universitãţii din Cluj. Creaţia lui Blaga se produce între cele douã rãzboaie, o epocã de crizã a lumii care îşi va gãsi reflexia într-o operã care depaşeşte cu mult biografia sa. În 1920 se cãsãtoreşte cu Cornelia Brediceanu şi se mutã la Cluj, unde publicã la Voinţa, Patria, Gândirea, Adevãrul literar, etc. în 1926 devine funcţionar al ministerului de externe şi e trimis ca ataşat de presã la legaţia românã din Varşovia. E trecut în aceeaşi funcţie la Praga şi Berna. Este consilier de legaţie la Viena.

Lucian Blaga este ales membru al Academiei române, în 1936, iar cu această ocazie ţine un discurs cu tema “Elogiul satului românesc”.

Din 1938 este profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj. Este în  mod deosebit legat de revista Gândirea, de care însã se va rupe definitiv în 1942. In 1956 este propus pentru premiul Nobel, dar obţine cu câteva voturi mai puţin decât J.R. Jimenez. Moare în 1961, fiind înmormântat în satul sãu natal.

Poezia lui Lucian Blaga poate fi perceputã drept o aspiraţie la o existenţa plenarã, cosmicã, prin care se poate depãşi tristeţea metafizicã. Într-o viziune de luminã aceasta se estompeazã. Contemplarea lumii pãtrunde în sensul sãu metaforic, simbolic, de adâncime, transpus într-un lirism tragic si vitalist în acelaşi timp. “Si dacã poezia sa nu cucereşte prin senzualitatea ei, ea vorbeşte puternic printr-o substanţã fãcutã din cele mai înalte nelinişti din câte pot atinge sufletul omenesc” (Tudor Vianu).

Vreau să joc!

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă-încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine-
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
“Sunt rob în temniţă!”