ULTIMA ORĂ, ACTUALITATE, POLITICĂ

Azi se împlinesc 113 ani de la nașterea  poetului, dramaturgului, eseistului și gazetarului Radu Gyr

Azi se împlinesc 113 ani de la nașterea  poetului, dramaturgului, eseistului și gazetarului Radu Gyr, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu, fiul actorului craiovean Coco Demetrescu.

De un talent literar robust, Gyr a debutat absolut la vârsta de 14 ani, fiind mai apoi laureat – în (1926, 1927, 1928 și 1939) – al Societății Scriitorilor Români, al Institutului pentru Literatură și al Academiei Române.

Nu mai puțin, gazetar redutabil, acesta a fost colaborator la reviste precum: Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-Piatră; Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar și artistic , Axa , Iconar etc., precum și la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studențesc.

Membru de seamă al Mișcării Legionare, comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, în timpul guvernării legionare a regimului antonescian, septembrie 1940-ianuarie 1941,  Gyr a ocupat funcția de director general al teatrelor.

A fost în detenție sub trei dictaturi: cea a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali de extremă dreapta din perioada interbelică, sub dictatura regimului antonescian și sub dictatura comunistă care, în 1945, l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.

Arestat din nou în 1956 a fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru „Insurecție armată”, după ce publicase celebra poezie-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu muncă silnică pe viață i s-a comutat la 25 de ani de închisoare, poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistiția generală din 1964.

A fost scos din circuitul valorilor culturale, fiind complet ignorat înainte de 1989, cu excepția notabilă a criticului Nicolae Manolescu, care a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, dar nu cu poemele cele mai reprezentative, fiind acum în plin proces de reabilitare culturală, tinerele generații luând act de valoroasele sale creații literare pline de sensibilitate.

Moare la București, în 29 aprilie 1975, lăsând o operă căreia acum i se redescoperă principalele articulații ale forței lirice, găsindu-și, în sfârșit, loc în dicționare și enciclopedii, fiind prezent, de pildă, în Dicționarul Esențial al Scriitorilor Români, Editura Albatros, București, 2000, pag. 357 – 358.

Din volumele publicate

    • Liniști de schituri (1924);
    • Plânge Strâmbă-Lemne (1927);
    • Cerbul de lumină (1928);
    • Stele pentru leagăn (1936);
    • Cununi uscate (1938);
    • Corabia cu tufănici (1939);
    • Poeme de război (1942);
  • Balade (1943);
      • Liniști de schituri, Vremea, 2000;
    • Sângele temniței, stigmate, Vremea, 2003
Printre poeziile de natură creștină se remarcă, în mod deosebit, IIsus în celulă:
IISUS ÎN CELULĂ
Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
Și-L făcea mai înalt și mai trist.Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veștminte
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.Uimit am sărit de sub pătura sură:
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
Și mi-a făcut semn ca să tac. S-a așezat lângă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mâna ta !
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină
Parcă purtase lanțuri cândva. Oftând și-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui, vaăgi.Părea celula munte, părea Căpățână
Și mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade capul pe mână
Și-am adormit o mie de ani…Când m-am deșteptat din afunda genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
Numai Iisus nu era nicăiri…Am întins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: niciun răspuns !
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
Cu sulița lor m-au strpuns…-  Unde ești, Doamne ? Am urlat la zăbrele.
Din luna venea fum de cățui…
M-am pipăit… și pe mâinile mele,
Am găsit urmele cuielor Lui.