OPINII

„Blaga, între legionari și comuniști”

Acesta este titlul unei noi cărți a Martei Petreu, apărute la Polirom în 2021. Am avut privilegiul s-o citesc pe nerăsuflate în manuscris, s-o receptez pe-îndelete, să uit o clipă de ea și s-o reiau apoi în formă tipărită. Vă mărturisesc că a doua lectură i-a sporit pentru mine valoarea și, entuziasmat, deși nu sunt tocmai specialist al domeniului, m-am încumetat să scriu aceste rânduri.
Ca poetă, prozatoare, editoare, eseistă, comentatoare a literaturii, investigatoare a istoriei literaturii, dar mai ales ca profesoară de istoria filosofiei românești la aceeași universitate la care – cu toate avatarurile ei de după 1945 – a predat, până la urmă, și Lucian Blaga, Marta Petreu a avut, cel puțin de douăzeci de ani încoace, o curiozitate legitimă. A dorit să știe sigur, pe surse, în baza unor cercetări minuțioase, dacă Blaga a fost părtaș la extremele ideologice de care a fost acuzat, adică dacă a fost legionar sau comunist.
Cercetările au pornit, au continuat și s-au încheiat într-o manieră sistematică, situată dincolo de orice îndoială. Mai întâi, sunt consemnate și comentate însemnările despre Blaga ale admiratorilor, indiferenților și ale detractorilor deopotrivă, ale unor contemporani ai filosofului și ale exegeților posteriori, români și străini. Unii dintre ei au fost mai profunzi și mai aplicați, alții complet superficiali, preluând necritic mărturii discutabile sau frânturi de mărturii. Se insistă mult, pe bună dreptate, asupra rolului lui Vasile Băncilă în acreditarea ideii că poetul ar fi fost apropiat de legionari și de alte figuri de extremă dreaptă. Personalitatea lui Băncilă este analizată aproape psihologic, de la postura de admirator, mai mult, de adulator al protagonistului până la o detașare interesată și ideologizată. Sunt trecute în revistă și adversitățile dure de care s-a lovit Lucian Blaga în încercarea sa de circa două decenii de a deveni profesor titular al universității clujene, ca și comentariile acide, răuvoitoare, profund subiective, rămase de la unii dintre profesorii opozanți. O atenție specială a fost acordată intervalului de timp 1940-1944, când Blaga – care ocupase, în fine, catedra de istoria culturii de la Cluj – a fost, cu ceilalți profesori și studenți de la trei facultăți (cei de la facultatea de științe se mutaseră la Timișoara), în refugiu la Sibiu. Se vede cum, între septembrie 1940 (formarea statului național-legionar) și ianuarie 1941 (rebeliunea legionară și îndepărtarea legionarilor de la guvernare), autorul „Trilogiei culturii” a rămas pe pozițiile sale democrate, nu a făcut referiri laudative la extremiști și nu a profitat de puterea lor. Foarte important este și capitolul dedicat lecturii lui Blaga de către teologul Dumitru Stăniloae. Conform acestei interpretări de pe poziții ortodoxe, opera lui Blaga nu era mistică, nu era ortodoxă ori ortodoxistă și nici măcar creștină, ci explica temeiurile universului în chip intelectualist, obiectivist și rațional, după date recente din științele contemporane; în aceeași viziune, filosoful era interesat de problema cunoașterii, nu a eticii. Autoarea cărții este de acord, în general, cu observațiile teologului asupra filosofului, dar nu acceptă niciuna dintre consecințele pe care Stăniloaie le trage din ele. Aceste observații arată, însă, cât de departe era filosofia lui Blaga de ideologia legionară. Nici protecția regelui Carol al II-lea și laudele pe care suveranul i le-a adus filosofului la primirea în Academia Română nu pledează pentru vreo simpatie a acestuia din urmă față de legionari. Apărarea de către Blaga a comunistului Barbu Zevedei (asistentul său la catedră), în procesul intentat acestuia în 1943, merge pe aceeași linie a detașării filosofului de orice simpatie legionară, în schimb a ajuns să fie un argument al celor care aveau să-l acuze ulterior de aderență la comunism. În partea a treia a cărții, autoarea analizează anii din urmă ai vieții lui Blaga, anume perioada 1944-1961, când filosoful a fost „călcat în picioare sub mersul istoriei”. Se evidențiază marginalizarea lui Lucian Blaga de către comuniști (scoaterea de la Academie, de la catedră etc.), refuzul său de a colabora, de a-și face mea culpa, efortul nu de a viețui, ci de a supraviețui. Blaga este singurul român care a fost propus de două ori să fie scos din Academie, sub două dictaturi, o dată în 1943 și a doua oară în 1948. A doua tentativă a și reușit. Gesturile politice ale lui Blaga (extrem de puține) de a face câte un pas într-o direcție sau alta – prilej pentru unii de interpretări grăbite – au fost generate de prietenie (cu legionarul Vasile Băncilă sau cu comunistul Barbu Zevedei), de dorința de a ajuta. Cât privește poziția partidului comunist față de gândirea lui Blaga, aceasta a fost exprimată în spirit negativ de mulți, inclusiv de Lucrețiu Pătrășcanu: fondul mistic; elementul primitiv; sufletul țăranului român copleșit de rămășițe primare, superstiții, obscurantism; iraționalismul, antiscientismul, agnosticismul, misticismul trăirist; preluarea acestor idei de către tineretul legionar etc. Un capitol grăitor este dedicat rolului lui Mihai Beniuc în veștejirea lui Blaga pe direcția acelorași acuze de ortodoxism, „huliganism fascist”, „luminiscență de putregai”. Între aceste acuze aduse de Beniuc este și aceea că Blaga, spre deosebire de Arghezi, nu s-a „trezit”, nu s-a simțit atras de „lumea nouă constructoare a socialismului”. Autoarea se oprește și asupra tracasărilor pe care le-a suferit poetul din partea Securității și care arată cât de departe de afla Lucian Blaga de colaborarea cu regimul comunist. Spre sfârșitul cărții, este demontat clișeul – susținut cu argumente superficiale, de către oameni interesați, lipsiți de obiectivitate, copiatori de afirmații neverificate ale altora – conform căruia Blaga ar fi dedicat piesa „Avram Iancu” lui Corneliu Zelea Codreanu. Asemenea preluări necritice se găsesc – din păcate – inclusiv la (pretinși) specialiști străini, care scriu câte o „monografie” pe an, rezultată din alte 2-3 cărți și studii, fără nicio cercetare critică a surselor. „Monografiile” acestea, publicate în limbi de circulație internațională, sporesc confuzia și perpetuează stereotipuri de tipul „Blaga-fascist” sau „Blaga-comunist”. Marta Petreu, cu o tenacitate și cu un profesionalism demonstrate și cu alte ocazii, a despuiat toate izvoarele referitoare la opera dramatică respectivă, începând cu faza de documentare și până la finalizarea piesei. Concluzia este clară: Avram Iancu lui Blaga este eroul Revoluției Române de la 1848-1849; legiunile lui Avram Iancu sunt parte a planului de a organiza Transilvania (apoi Munții Apuseni) ca Țară Românească, după modelul armatei romane și nu au nicio legătură cu realitățile omonime întruchipate de „Legiunea Arhanghelului Mihail”; limbajul dramei „Avram Iancu” respectă limbajul istoric de la jumătatea secolului al XIX-lea și nu se inspiră în niciun fel din ceea ce se petrecea în România interbelică. Cea mai gravă acuzație era aceea că eroul lui Blaga ar fi fost, de fapt, întruchiparea Căpitanului, iar această acuzație aberantă este demontată pas cu pas, fără nicio putință de tăgadă, inclusiv prin cercetarea tuturor manuscriselor privitoare la lucrarea aceasta.
Concluzia desprinsă din cele circa 350 de pagini ale cărții – bogat garnisită cu anexe documentare, unele inedite – este că cel mai mare filosof român din toate timpurile a fost un om apolitic, fără apetență pentru politică, fără dorința și priceperea de a face politică. Evident că și Lucian Blaga – ca orice om care trăiește în societate, într-o comunitate organizată – a avut atitudini politice (legate de putere și de exercitarea ei), dar nu a făcut-o în mod organizat, prin înregimentări politice. Trăind printre oameni, în anumite regimuri politice, și Lucian Blaga a trebuit să trăiască, să se întrețină și să-și întrețină familia, dar nu a fost nici legionar și nici comunist. Din pricina acestei atitudini de respingere a înregimentării – care, adesea, s-a confundat cu o discretă verticalitate morală – Lucian Blaga a avut de suferit deopotrivă înainte și după Al Doilea Război Mondial, accentul grav al suferinței manifestându-se, evident, sub comunismul proletcultist, sub dictatura proletariatului, când acuzele se făceau „cu mânie proletară”. Natural, autoarea nu-l transformă pe protagonistul său în înger sau în sfânt: Blaga a fost un om special, un talent literar extraordinar și un creator de sistem filosofic excepțional, dar a fost om, cu neliniștile sale, cu angoasele sale, cu atitudinile sale de însingurare, de depresie câteodată, de închidere în sine, de nehotărâre, cu simpatii și antipatii etc. Dar cine este altminteri pe lumea asta?
Cartea aceasta are nu numai un caracter de reconstituire a adevărului omenește posibil, dar și un rol reparatoriu. Liniștitul Blaga, câteodată „mut ca o lebădă”, cel care auzea „cum bat în geamuri razele de lună” și care credea că lumina lunii „sporește și mai tare taina nopții”, a fost de-a lungul vieții și în posteritate nedreptățit. Generația mea (aceeași cu a Martei Petreu) – aproape matură prin anii ’70 ai secolului trecut – l-a cunoscut pe Blaga prin studiu sistematic, nu doar la facultate, ci chiar la liceu. În anii mei de liceu (1970-1974), l-am studiat pe Blaga poetul și dramaturgul, iar la facultate (1975-1979) pe Blaga filosoful și „istoricul”. Mi-aduc aminte ce efervescență era la apariția în librării a câte unui volum blagian. Când profesorul Tudor Cătineanu a scos la Editura Dacia, în 1977, „Ființa istorică”, ne „băteam”, studenți fiind, pentru câte un exemplar. În liceu, prin clasa a XI-a, profesorul de română ne-a explicat „Trilogia culturii”, traducând pe înțelesul nostru noțiuni ca „spațiul mioritic”, „matricea stilistică”, „geneza metaforei” etc. După aceasta, într-o tabără de vară, m-am dat mare în fața unei ziariste de la „Scânteia tineretului”, vorbind despre succesiunea deal-vale și despre raportul dintre spațiul cosmic și spațiul teluric în „Luceafărul” și în alte poezii. Ziarista – din altă generație – s-a uitat neîncrezătoare, fără să fie convinsă că învățasem asta la școală și că înțelegeam ceea ce voise să spună Blaga. Prin 1970-1980, Lucian Blaga era reconsiderat și „reabilitat”, liber la lectură și la comentarii, dar anumite reverberații ale acuzelor vechi ajungeau și până la noi. Eu, fiind student la istorie, am știut de la dascălii mei și că Lucian Blaga fusese angajat cercetător și bibliotecar la Institutul de Istorie și Filosofie, în Filiala din Cluj a „Academiei Republicii Populare Române”, am văzut biroul unde venise zilnic și unde scrisese lucrarea de plan „Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea”, publicată postum (prima ediție fiind din 1966). Am perceput această cercetare impusă autorului ei ca pe o lucrare de istorie. Cartea este un model de analiză a Secolului Luminilor din perspectivă românească, fără concesii de fond făcute regimului și fără eludarea rolului cultural al Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice). Între personajele analizei se află și episcopul Ioan-Inochentie Micu. Acesta scria la 1756, la Roma, departe de țară: „Nu știu prin ce dulcime ne atrage pământul natal pe toți și nu ne îngăduie a nu ne aminti de el. Zilele mele sunt tot mai spre asfințit și aș vrea ca sufletul meu, în timpul când se va despărți de corp, să fie recomandat creatorului meu prin prea smeritele rugăciuni și sfintele voastre slujbe și ca osemintele mele să aștepte obșteasca înviere în venerabila mănăstire din Blaj”. Blaga avea să-l admire sincer pe Inochentie pentru credința sa, pentru convingerea pe care o avusese, anume aceea de a fi îngropat acasă, pentru că „nu poți învia cu-adevărat decât în pământul patriei”. Lucian Blaga este cel dintâi din cultura română care a remarcat – în anii „obsedantului deceniu” – că, pentru acei români luptători, învierea de nu putea veni decât dacă „din pământul patriei”. Este încă o mărturie că autorul „Poemelor luminii” nu a abdicat nici de la dragostea sa pentru poporul și pământul românesc, pentru țara care, în 1918, „și-a-întins hotarele toate până la cer”.
Cartea Martei Petreu este o pledoarie pentru adevăr și dreptate în universul culturii românești. Pe alocuri, se simte în scriitură un anume patos bine temperat și frumos ornat cu mărturii, cu încheieri cuviincioase, îngrijite, cumpătate. Lucian Blaga portretizat de Marta Petreu – dincolo de toate cârcotelile care nu au încetat încă – rămâne un mare creator onest și demn.
Ioan Aurel Pop