OPINII

Cătușe și telefoane

Autor: Ciprian Mihali

Două remarci am de făcut în raport cu cazul Sorina Pintea, un caz care dă măsura exactă a banalității răului provocat de corupție și a incapacității funciare a statului – dublată de lipsa explicită de voință – de a-i pune capăt.

1) Plimbarea în cătușe a unui demnitar suspect sau vinovat de corupție (sau de alte infracțiuni grave) nu înseamnă satisfacerea instinctului primitiv de sânge al publicului. Acest „ritual” are rolul și forța unui exemplu. Demnitarul public este persoana investită cu cea mai mare încredere de către membrii societății pentru a le apăra viața, sănătatea, interesele, pentru a gestiona bogăția unei națiuni. Dacă o persoană privată comite o infracțiune, ea trebuie pedepsită cu dubla pedeapsă a răului provocat unei alte persoane și a daunei provocate societății. Dacă însă un demnitar de rang înalt este corupt, toata arhitectura societății este amenințată, și de aceea pedepsirea lui trebuie să fie exemplară, și în forma ei, dar și în conținut.

Da, trebuie să-l vedem pe demnitar încătușat dacă e vinovat, nu pentru a-l umili, ci pentru a ne recâștiga noi demnitatea și încrederea proprii, afectate de corupția demnitarului. Noi am avut încredere că demnitarul va gestiona un spital, va avea grijă de sănătatea noastră, dar el a ales ca o parte din bani să nu meargă în îngrijirea bolnavilor, ci în construirea unei vile faraonice departe de ochii lumii. Cât a fost demnitar s-a expus și și-a expus puterea de influență grație căreia a pretins și a primit foloase necuvenite. Când este un demnitar corupt trebuie să fie, de asemenea, expus, dar pe latura sa coruptă, de infractor. Pentru că dacă Sorina Pintea era un om de rând, ea nu ar fi primit 120.000 de lei de la un om de afaceri, înșelând încrederea celor grație cărora ea a devenit puternică și influentă. De aceea, încă o dată, pedepsirea corupției demnitarilor trebuie să fie exemplară și cu valoare pedagogică, educativă: iată, dragi demnitari corupți, ce pățiți dacă alegeți să călcați în picioare demnitatea pe care v-au transferat-o cetățenii acestei țări.

2) A doua remarcă privește incapacitatea de a pune corupții în stare de a nu mai fura, de a nu mai frauda, de a nu mai slăbi statul. Sunt foarte puțin cei care, dovediți ca fiind corupți sau aflați sub o suspiciune rezonabilă de acte grave de corupție, să fi fost scoși din circuitul coruperii. Unde eșuează statul este în putința (și voința) lui de a-i face pe infractori (de la corupți până la violatori) inofensivi. Acumularea de infracționalitate în societate nu vine doar din sentimentul de impunitate pe care îl încearcă tot mai mulți – adică din convingerea tot mai răspândită că statul nici nu poate și nici nu vrea să pedepsească infractorii, ci vine și din aceea că actorii majori ai corupției, mai ales înalții demnitari ai statului îmbogățiți din furt, au redevenit repede activi după ce au fost pedepsiți simbolic.

Cine ar putea să citeze un singur mare condamnat pentru corupție care, după executarea pedepsei, să fi redevenit un om simplu? Rostul pedepsei este chiar acesta, să-l extragă din activitatea infracțională, mai întâi prin privarea de libertate, apoi prin privarea de mijloace prin care să continue să întrețină faptele de corupție. Dar atunci când vedem un telefon în mâna unui reținut pentru acte de corupție în formă continuată, putem să presupunem în mod pertinent că statul nu vrea să-și respecte principiile cele mai simple după care se presupune că el funcționează. Un stat care eșuează în a deosebi între dreptate și abuz.