Cea mai bună perioadă din istoria României

Autor: Adrian Cioroianu

În România de azi există o mie plus unu motive de insatisfacție, pentru noi ca societate sau noi ca indivizi. Desigur, se înțelege, nu cu toții vedem lucrurile în același fel: de exemplu, s-a văzut nu de mult, faptul că s-au modificat legi ale Justiției a fost pentru unii motiv de bucurie, iar pentru alții motiv de ieșit în stradă, la proteste; dacă Universitatea Craiova câștigă campionatul național de fotbal se vor bucura suporterii ei, dar nu neapărat și suporterii echipelor de pe locul doi și trei ș.a.m.d. Și toate aceste aleatorii satisfacții/insatisfacții sunt normale. Fiecare dintre noi are (metaforic vorbind) ziua lui cu soare și ziua lui cu nori, indiferent de prognozele Institutului de Meteorologie. Adevărul este că, într-o democrație, nimeni, niciodată, nu-i poate mulțumi pe toți, deplin și simultan.
Miza textului de față este una care transcede fireștile noastre motive de nemulțumire (personale sau societale). Da, este clar că există suficiente motive de insatisfacție privind clasa politică; da, e clar că românii-s mult prea săraci față de cât de bogată e țara lor; da, e clar că respectarea și aplicarea legii sunt problematice la multe niveluri (unele cu pretenții!) ale societății.
Dar, cu toate acestea, miza textului de față este de a vă sugera că, la 100 de ani de la Marea Unire și la 30 de ani de la decembrie 1989, noi, cetățenii de azi ai României, trăim cea mai bună perioadă din istoria de câteva secole a statului nostru (premodern și modern). Mulți, poate, veți zâmbi (sau vă veți încrunta), a neîncredere. Vă propun să mai reflectați puțin, inclusiv la argumentele ce urmează.

Altfel, despre recentele alegeri prezidențiale

O interesantă coincidență a făcut ca, în pregătirea aniversării a 30 de ani de la prăbușirea regimului comunist (1989), România să treacă printr-o sesiune de alegeri prezidențiale (ce-a de-a opta din era postcomunistă: 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2009, 2014). Respect toate opiniile scrise sau rostite despre aceste alegeri (de la entuziasm până la ironii), dar, în același timp, vă propun aici o analiză prin care vreau să sugerez că aceste alegeri au fost cele mai normale, mai predictibile și mai bine organizate de după 1990 ‒ chiar dacă cineva ar putea spune că, în cazul nostru, “predictibil” și “normal” înseamnă “plictisitor”!
Admit rezerva critică a unora față de faptul că alegerile prezidențiale din 2019 nu au avut dezbateri cu toți candidații ‒ nici în primul și nici în al doilea tur. Desigur, și pe mine m-ar fi interesat un astfel de show. Pe de altă parte, nu mi-e clar dacă reclamarea unor astfel de spectacole TV, cu audiență garantată, ține de curiozitatea conștientă a electorilor sau doar de pofta de spectacol a multora dintre noi. Repet: admit că aceasta e o dilemă ‒ pe de o parte, democrația presupune dezbatere, în orice condiții, pe de altă parte nu mi-e foarte clar dacă poate exista o reală dezbatere între cei care cred în democrație și cei care o mimează!
În rest, minus acest subiect al “dezbaterii” etc., aș spune că aceste alegeri 2019 au adus la lumină o față pozitivă a României. Iată de ce:
a) Place sau nu place unora (personajul), e pentru prima dată când o femeie a ajuns în turul doi al alegerilor prezidențiale. Desigur, istoria țării s-ar putea să nu o rețină pe respectiva printre laureații de nici un fel; dar, pentru sănătatea în sens larg a societății noastre, e bine că o femeie a ajuns (și) acolo; repet, nu contează numele, afilierea politică sau gafele ei de parcurs ‒ morala e alta: dacă această femeie a putut, atunci multe femei din România vor merita să aspire la orice alegere democratică!
b) Într-o Europă a deliciilor populiste, în care lideri de succes sunt mari grăitori pe orice fel de teme (demogogi?), în România a câștigat un candidat căruia i s-a reproșat că… tace! De fapt, nu e surprinzător: românii sunt distrați de cei care vorbesc mult, dar au încredere mai mare în cei descriși de zicala ce spune că “omul serios tace, dar face”. Aici cred că a fost plasa în care au căzut mulți dintre contracandidații actualului președinte: unii îi reproșau că tace prea mult, alții că prea atacă verbal partidul advers, unii îi spuneau că n-a făcut nimic, alții îi reproșau că a făcut mai mult decât îi permitea Constituția etc. Între atâtea opinii incompatibile, nu e de mirare că acuzatul a mers indemn spre victorie, știind că nu poate da dreptate tuturor, în același timp.
c) Anul 2019 a reprezentat al patrulea ciclu prezidențial succesiv în care România nu a mai avut în finală un candidat extremist – ultimul fiind C.V. Tudor, în anul 2000. La scara prezentului european, aș spune că e un detaliu de care românii (din țară și din diaspora) ar trebui să fie mândri. Dar e adevărat că unul dintre motivele pentru care noi nu avem partide extremiste este că, de fapt, printre oamenii tuturor partidelor mainstream se află presărați extremiști în toată regula ‒ dar care, din fericire, nu ajung (deocamdată!) în funcții de decizie! Cuiva nu i-ar fi greu să identifice libertarieni sau filolegionari la PSD sau euroasiatico-dughiniști la PNL! Deci, problema “alegerilor fără extremiști”, cu care ne lăudăm, e pe jumătate adevărată ‒ dar are și un revers: e adevărat că nu avem extremiști în finala marilor confruntări, dar e posibil să avem extremiști, conștienți sau nu, camuflați prin toate partidele noastre!
În continuare, pe scurt, alte câteva argumente care să susțină surpriza mai curând plăcută a acestor alegeri:
d) Nu am avut candidați care să-și asume, în mod deschis, o agentă anti-Uniunea Europeană;
e) Finaliștii au reprezentat vechea dihotomie stânga – dreapta (nu știu cât de fericit e acest lucru, dar e un semn de predictibilitate, într-o Europă care nu excelează la acest capitol).
f) Un număr record de votanți din diaspora românească – cca 1 milion din cei cca 3,5 milioane pe care îi bănuim a fi în afară, la muncă sau studii;
g) În fine, probabil aceste alegeri din noiembrie 2019 au fost cel mai bine organizate alegeri dintotdeauna (nu numai după 1990, ci aș spune că după 1866 – păstrând proporțiile de rigoare, desigur).

Și dacă privim totul la o scară mai mare?

Scriam mai sus că acești ani, de după 2007, reprezintă (cu toate impasurile politice, cu toată criza economică 2008-2011, cu toate bâlbele guvernelor succesive etc.) cea mai bună perioadă din istoria statului român. Trebuie să definim termenii: care au fost cele mai bune perioade din istoria României moderne și contemporane? Aici, istoricii spun că au existat două perioade faste: una la finele secolului al XIX-lea (plus/minus anul 1890) și o a doua în perioada interbelică (plus/minus anul 1935). Nu le voi descrie pe fiecare (pentru că aș depăși mărimea admisă a acestui text), ci doar voi propune câțiva termeni de comparație.

La belle époque – dar cu mult gri

În 1890, România (încă mică, atunci) era un regat independent, dar într-o stânjenitoare izolare geopolitică, în fața unui Imperiu Rus țarist care, revenindu-și după războiul (pierdut al) Crimeei, avea un nou apetit ofensiv ‒ și teama de Rusia l-a făcut pe Regele Carol I să accepte, în 1883, o alianță cu Germania și Austro-Ungaria (și, ulterior, Italia). Această alianță era ținută secretă față de opinia publică românească – despre care Regele știa că era francofilă! În plus, Regele spunea că presa și parlamentul din Bucureşti sunt prea tinere/imature pentru un lucru atât de serios precum politica externă (în care el, Carol I, era factorul de decizie). Vă puteți imagina, azi, un președinte, care ar semna intrarea României într-o alianță militară și ar păstra acest lucru secret față de noi? E de neconceput, s-o recunoaștem!
Din punctul meu de vedere, finalul secolului al XIX-lea reprezintă cea mai bună perioadă din istoria statului român de până în anii 1990. Niciodată ca atunci, sub domnia Regelui Carol I, nu s-au operat atât de multe transformări modernizatoare într-un timp atât de scurt. Dar, cu toate acestea, dincolo de urbanizarea în curs a societății, dincolo de luminile străzilor centrale și de vitrinele care, în marile orașe, doreau să semene cu cele din Paris sau Viena, realitatea socială a anilor 1890-1900 era una mai nuanțată. Din cei cca 6 milioane de români de la recensământul din 1899 (92,2% români, 4,3% evrei și 3,5% alte etnii), o largă majoritate (mai ales români) erau analfabeți sau superficial alfabetizați. Condițiile de trai, la nivelul satelor (în care trăiau cca 80% din populație), erau dure, înapoierea administrativă și tehnologică era o realitate, reforma agrară de pe vremea lui Al. I. Cuza, parțială, era demult depășită de decalajele în creștere la nivelul populației rurale iar majoritatea exploatărilor agricole erau, din punctul de vedere al dotărilor sau productivității, mai apropiate de Evul mediu decât de secolul XX. Toate aceste realități (ce nu trebuie cosmetizate) aveau să conducă spre marea criză a anului 1907: o răscoală țărănească a măturat atunci tot cuprinsul țării, din Nord-Est până în Sud-Vest, o explozie de violență în care s-au prins atât țăranii săraci cât și guvernele conservator, apoi liberal ‒ care deopotrivă au trimis armata ca să restabilească liniștea.
Acel 1907 românesc a fost ultima răscoală de tip feudal din Europa. Nu e un lucru cu care să ne mândrim.

Deceniile interbelice – mai multe probleme decât soluții

Mulți români, azi, au nostalgia perioadei interbelice (1919-1939), pe care și-o imaginează ca pe un paradis (intelectual și economic) al trecutului recent, în care ar fi fost îndeajuns să ieși pe Calea Victoriei din Bucureşti pentru a te saluta (și eventual conversa) cu minți strălucite precum M. Eliade, Em. Cioran ș.cl. În realitate, lucrurile-s, iarăși, mai nuanțate (și atunci, apropo, majoritatea românilor treceau pe lângă Eliade, Cioran ș.cl. fără să-i bage în seamă, ei erau, încă, la periferia vieții culturale – dominată în acei ani de cu totul alte nume!).
Deceniile interbelicului românesc sunt un amestec de lumini și umbre și fiecare nuanță intermediară trebuie analizată în sine. Personal, nu am nici un fel de nostalgie a acelor ani, din numeroase motive.
În primul rând, democrația românească era una cu mult mai suferindă decât azi. Amestecul politicului era grobian (și deseori grotesc), inclusiv în domenii în aparență apolitice. Spre exemplu, viața universităților din țară (Bucureşti, Cluj, Iași, Cernăuți) plus cea a unor facultăți sau licee de renume (Chișinău, Constanța, Craiova, Brașov, Timișoara, Arad etc.) era cu mult mai supusă politicului decât azi, în anii noștri. Cariera profesorilor, examenele de intrare/avansare etc., majoritatea erau condiționate politic. Cu regret o spun: această politizare (la care s-au dedat, fără mari remușcări, și liberalii, și țărăniștii, și carliștii și anti-carliștii etc.) a fost unul dintre factorii care au condus la radicalizarea legionară a unui mare număr de studenți, cărora acel tip de democrație mimată nu le putea inspira încredere!
Apoi, trebuie să medităm ceva mai mult la profilul României de atunci: din cei peste 18 milioane de locuitori ai țării (după recensământul din decembrie 1930), românii etnici erau puțin sub 72%; maghiarii erau spre 8%, germanii peste 4%, evreii 4% iar etniile slavofone (ucrainieni, ruteni, ruși, bulgari, polonezi, sârbi etc.) reprezentau peste 8%. În condiții normale, acest sfert (și chiar mai mult) de element etnic non-românesc ar fi sporit farmecul țării – numai că statul român nu avea (și nici nu avea cum să aibă!) experiența gestionării unui procent așa de consistent de minoritari. În recentul volum pe care l-am coordonat, Un centenar – și mai multe teme pentru acasă (Ed. Polirom, 2018), atât eu cât și alți autori am arătat greșelile statului român din interbelic, care și-a dorit să românizeze totul peste noapte, din Transilvania în Basarabia ș.a.m.d. – și a fost un mare eșec. Astăzi, în 2019, în opinia mea, statul român este mult mai subtil în tratarea delicatelor subiecte legate de minoritari (e drept, procentul lor, azi, e diferit).
În al treilea rând (aminteam anterior), deceniile interbelice au fost anii unei mari rătăciri ideologice a tineretului român. Astăzi, ca profesor la Universitatea din Bucureşti, cel mult îi pot dejeni pe studenți pentru că nu merg la vot (sau că fumează pe culoare). Dacă aș fi fost profesor în anii 1930-1935, o parte dintre studenții mei ar fi fost categoric legionari, studenții de etnie evreiască ar fi fost, probabil, mai atrași de stânga comunistă (nici nu aveau altundeva unde merge, în rest, poate cu excepția liberalilor – dar și acolo cu limite). Așadar, politica de azi, din anul 2019, cu toate hibele ei, nu cunoaște nici măcar pe sfert din provocările reale de care avea parte peisajul politic din anii ʼ30.
În continuare, câteva cuvinte despre granițele noastre din anii interbelici. Pe scurt fie spus, în jurul nostru erau trei vecini care ne pândeau (explicit și declarat): U.R.S.S., Ungaria și Bulgaria, iar noi aveam între granițe trei provincii pe care aceștia le revendicau (integral sau parțial): Basarabia, Transilvania, Dobrogea de Sud. Din acest punct de vedere, al securității granițelor, cu toate lamentările care există azi printre anumiți vecini (sau vor fi, inclusiv în anul 2020), situația în prezent e incomparabilă, totuși.
În fine, al cincelea argument: pe fondul crizei economice din 1929-1933, pe fondul deprecierii (ulterior, cvasi-anihilării) democrației noastre parlamentare în a doua jumătate a anilor 1930, trebuie spus că moralul elitei românești de atunci era cu mult mai problematic decât al nostru, elita de azi. Astăzi (s-a văzut recent) au fost suficiente două exerciții electorale recente (mai și noiembrie 2019) pentru ca speranța multor români să renască. Sub veghea acelor eurofuncționari calmi și eficienți de la Bruxelles, sub pavăza americanilor și a NATO, românii de azi găsesc repede motive de optimism – imediat ce favoritul/favoriții lor câștigă o rundă de alegeri corect organizate. Ei bine, în anii ʼ30, lucrurile erau ceva mai delicate. Celor curioși, le recomand (re)lectura acelor interesante pagini din Romanul românesc în interviuri (patru volume, editori Aurel Sasu, Mariana Vartic, Ed. Minerva, 1985-1991) sau Dramaturgia românească în interviuri (alte câteva volume, editor Mariana Vartic, Ed. Minerva, în anii ʼ90) și vom vedea cât de nemulțumiți și dezorientați erau scriitorii români ai deceniilor interbelice! Desigur, e firesc ca intelectualii, scriitorii etc. să fie veșnic nemulțumiți; dar tabloul care rezultă la o analiză lucidă a anilor 1919-1939 este că acel interbelic românesc și european a avut mult mai multe probleme decât soluții.

Mitul vârstei de aur

Ține de natura omului să creadă că trecutul a fost mult mai strălucitor decât prezentul. În prezent, suntem noi și problemele noastre; în legătură cu trecutul, există o versiune adesea fantasmatică a ceea ce putea fi, idilizată de propria noastră imaginație. În Scrisoarea a III-a, Mihai Eminescu își arăta disprețul pentru contemporanii săi (mai ales adversarii politici!) și îi contrapune mărețelor urmbre ale unor înaintași celebri, precum Mircea cel Bătrân sau Vlad Țepeș etc. Numai că, în realitate, cei care au pus bazele României moderne, în secolul XIX, au fost în bună parte cei ironizați și caricaturizați de Eminescu!
Așadar, este normal ca toate insatisfacțiile noastre să aibă drept preisaj concret prezentul în care trăim. Iar trecutul pare mereu mai frumos sau mai glorios ‒ este ceea ce istoricii numesc “mitul vârstei de aur”. Dar, la scara analizei, lucrurile se decantează altfel. Indiferent dacă Mihai Eminescu ar fi sau nu de acord, Eugeniu Carada (unul dintre fondatorii Băncii Naționale a României) pare a fi făcut mai mult, pentru modernizarea statului român, decât Vlad Țepeș – din simplul motiv că fiecare dintre noi trăiește într-o anumită nișă de timp și spațiu, din care numai geniile pot evada.
Așadar, la o analiză rațională, vă sugerez că niciuna dintre fostele perioade bune din istoria statului român nu a fost, totuși, mai bună decât cea în care trăim azi. La oricare indicatori am privi, concluzia e aceeași (e drept, cu excepția natalității – capitol la care românii și europenii de azi stau foarte modest!).
Nu vreau aici să spun ‒ parafrazându-l pe Gottfried Leibniz ‒ că noi trăim “în cea mai bună dintre lumile posibile” ‒ România de azi de încă departe de așa ceva. Ci doar vreau să vă sugerez că, la 100 de ani de la Marele Război și la 30 de ani de la despărțirea de comunism, România de azi traversează, la majoritatea indicatorilor (care ne plasează pe locul +/- 40 în ierarhia celor peste 190 de state din ONU), cea mai bună perioadă din istoria sa.

Recommended For You

About the Author: Seserman Alin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.