Conservatorul român

Autor: Mihai Neamțu

În România ultimelor trei decenii, dialogul între virtute și libertate a dat naștere unor comunități importante de valori. Intelectuali consacrați, de la Horia-Roman Patapievici și Teodor Baconschi până la Dragoș Paul Aligică, Adrian Papahagi, Sever Voinescu, Petre Guran, Toader Paleologu, Ioan Stanomir sau Radu Preda, n-au ezitat să apere instituțiile pângărite de oligarhii tranziţiei.

Teme importante, precum familia, credința, identitatea națională sau monarhia au fost confiscate de mercenari fără scrupule, politicieni veroși sau lacomi posesori ai banului nemuncit. Sub influența propagandei rusești, pe de altă parte, s-a consolidat polul reacționar al celor care se hrănesc cu teoria conspirației mondiale. De aici și intriga provincială, derapajele antisemite sau complexul persecuţiei. Conservatorii români pot foarte bine să continue un model autohton de echilibru și inteligență consacrat de opera lui Nicolae Steinhardt.

Biografiile contează pentru că ele validează o filozofie morală.

Omul de treabă e deschis misterului persoanei, iar nu obsedat de etichetări pripite şi execuţii sumare. Le style, c’est l’homme iar reflexele acestuia din urmă se hrănesc din idealul civilităţii. Conservatorii nu confundă adevărul cu sinceritatea, nici intransigenţa cu vehemenţa. Demnitatea nu echivalează cu obrăznicia, după cum şovăiala nu se confundă cu prudenţa. Impetuos sau inconfortabil prin temperament sau educaţie, un conservator rămâne pretutindeni îndatorat regulii politeţii. Încă ceva: complexul infailibilităţii politice se tratează prin recursul la umilinţă.

Un conservator merge la biserică pentru a-şi trata ignoranţa metafizică, înclinaţia spre păcat şi opacitatea cărnii în faţa exigenţelor spiritului. Prostia, în schimb, se vindecă în spaţiile vaste şi luminoase ale bibliotecii. Iată de ce am ales să evocăm temele scriiturii lui Andrei Pleşu: avem nevoie de terapeutica umorului şi farmecul bunei dispoziţii. Chiar dacă ipocrizia îl irită, conservatorul rămâne colegial şi urban. Deşi nu acceptă asfixierea politically correct a verbului [1], avocații libertății sunt deschiși dialogului, respectând pluralitatea de opinii sau diversitatea culturală a civilizației occidentale.

Fără să înţeleagă pâra, turnătoria, cleveteala, intriga, demascarea sau calomnia, conservatorii construiesc mereu insule de generozitate.

Capabil de indignare, apărătorul tradiției nu se lasă mutilat de ură. Idealist, el fuge de utopie. Deşi citeşte grijuliu semnele vremii, conservatorul nu proclamă imediat apocalipsa.

Acolo unde marxiştii practică hermeneutica suspiciunii, conservatorul acceptă gratuitatea unui exerciţiu de admiraţie. Respingând ispita oportunismului, el evoluează în ritmul firii, urmând imperativul maturității şi cadenţa propriei desăvârşiri lăuntrice.

Demofil, conservatorul evită populismul. Conştient de valoarea sacră a vieţii fiecărei persoane umane, el contestă totuşi excesele individualismului şi aberaţia uniformizărilor inginereşti. Deşi se folosește de avansul progresului tehnologic, un conservator admiră forţa tradiţiilor din vechile societăți agrare; țăranul privea creaţia lui Dumnezeu, fără să transpună relația cu natura într-o melodramă ecologistă.

Conservatorii pot critica cupiditatea unor actori ai filozofiei capitaliste, dar recunosc, în acelaşi timp, miracolul filantropiei, necesitatea deschiderii pieţelor de capital şi fluxul liber al forţei de muncă, în răspăr cu discursul protecţionist şi distributivist al socialiștilor.

Conservatorul, pe scurt, trăieşte fertil şi benefic tensiunea uneori dureroasă, alteori binecuvântată a intervalului.

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.