OPINII

Credința ca trăire interioară

Autor: Ioan-Aurel Pop

Atracția omului pentru spectacular este veche de când e lumea. Oamenii simt nevoia să iasă în evidență, să se facă remarcați, să joace pe scena vieții și, mulți dintre ei, au o satisfacție deosebită din acest comportament.

Mecanismele psihologice ale acestei tendințe au fost explicate de specialiști de multă vreme și ele, cel puțin la vârsta copilăriei și adolescenței, sunt de înțeles și, până la un punct, de acceptat.

Maturitatea și senectutea s-ar cuveni, însă, să ne facă mai înțelepți, mai circumspecți, mai reținuți. Viața nu este un spectacol. Spectacolele de repetă de câte ori actorii sunt dispuși să joace, pe când viața aceasta a noastră pământească este unică și irepetabilă. Spectacolele de teatru, de film, de muzică etc. recreează viața cu ajutorul imaginației, a imaginilor artistice, dar nu o înlocuiesc. Viața reală trebuie să rămână viață reală.

Acest adevăr este cu atât mai valabil în cazul credinței creștine. Ceremoniile credinței noastre sunt rânduite demult și bine, încât orice ieșire din tipic devine o manifestare de semeție. Toți creștinii știu că credința este un aspect de convingere a fiecărui om, că felul de a crede ține de specificul fiecărei ființe umane, că manifestarea exterioară a credinței nu este direct proporțională cu adâncimea ei. Niciun om, niciun grup de oameni nu au căderea și dreptul moral să intre în semenului său și să-l ancheteze în legătură cu felul său de a crede și de-și a formaliza credința. Cu atât mai mult, se așteaptă ca Biserica să vegheze la respectarea datinii și să nu amăgească „turma” spre „pășuni” primejdioase.

Statul este despărțit de biserică în toate societățile democratice, dar, din punct de vedere al Cetății – comunitate multiculturală, multiconfesională, plurireligioasă – Biserica este o instituție în cadrul statului. Când apar crize majore în comunitate, statul chivernisește lucrurile așa cum crede de cuviință, prin reprezentanții aleși de națiune. Mă bucur mult că Biserica Ortodoxă Română – ca, de altfel, și celelalte culte recunoscute prin Constituție – a înțeles aceste comandamente și le-a urmat. Un argument în plus pentru Biserica noastră este și tradiția bisericilor răsăritene de a fi în sintonie cu puterea mireană. Este important să dăm Cezarului ceea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu.

Lumea, în concepția creștină, este rânduită de Dumnezeu, dar tot Dumnezeu a lăsat ca Biserica să se ocupe prioritar de salvarea sufletelor pentru eternitate, iar statul să se ocupe de trupuri pe parcursul limitatei noastre treceri pe Pământ. În această viață, trupurile și sufletele în osmoză fac posibilă ființarea. Dogma reglementează fondul credinței, iar ceremoniile sau ritul stabilesc formele de manifestare a credinței prin intermediul Bisericii. Dar credința în Dumnezeu este una, ea se află în sufletele noastre și numai Dumnezeu ne poate cerceta în legătură cu păcatele noastre „cele multe și grele”. Mustrarea preotului se cade să fie așa de lină „ca vântul ce-adie pe poteci”, fiindcă Dumnezeu nu este deloc încrâncenare și pedeapsă, ci este numai bunătate și iubire.

Să păstrăm, așadar, sărbătorile noastre așa cum sunt ele și să le ținem după rânduială, fără ostentație, fără înverșunare și fără spectacol. Bunătatea și iubirea creștinilor se revarsă, datorită luminii lor interioare, către toți oamenii, laici și clerici, creștini și necreștini deopotrivă. Creștinii de rit bizantin se smeresc astăzi, de Înălțarea Domnului, cinstind și sufletele românilor-eroi, sacrificați și ridicați la ceruri pentru apărarea Patriei.