Cristian Tudor Popescu a ratat ocazia de-a tăcea și s-a repezit ca un vampir la beregata noii sale victime: Sorana Cârstea. Vina sportivei? Și-a exprimat o părere despre mersul societății contemporane. Altfel spus, a făcut exact ceea ce jurnalistul Popescu practică zilnic: datul cu părerea.
Ca orice mitocan impertinent și violent, ChatCPT a jignit o femeie care nu i-a greșit niciodată.
CTP rezumă toată plictiseala acră, luciditatea stearpă şi psihoza maniacală a României progresiste. Năşit ca ziarist al oficinei antidemocratice „Adevărul” ― moştenitor direct al organului PCR de presă „Scânteia” ― omniscientul CTP a făcut carieră în văzul tuturor.
Reţeta succesului a fost simplă: radicalismul retoric, silogistica inginerească şi oportunismul politic.
Atunci când emisiunile de ştiri decretau stare de necesitate, CTP apărea să întărească tonul apocaliptic: „nu este rău, ci dezastruos.”
Lansat într-un exerciţiu de inducţie logică, Popescu îşi oboseşte maxilarele mai mult decât sinapsele cerebrale.
Privirea încruntată, revelaţiile mărunte ale unei vorbiri răstite, o frunte obosită sub felinare ― toate acestea livrează impresia unui verdict definitiv.
Eminamente provincial, ChatCTP respiră aerul profetului rătăcit printre meandrele unei istorii nescrise. În fapt, când acest om trece graniţa de vest a României încetează să mai conteze pentru oricare dezbatere minoră de idei.
Popescu este un ventriloc sofisticat în aparenţă, dar măcinat profund de complexul marginalităţii. Nu face analiză instituţională, evită comparaţiile în registrul istoric (pe care-l cunoaşte doar lăutăreşte) şi alege atunci metoda psihologizării.
Comportamentul acestui jurnalist e specific agresorilor din marile stadioane, trenurile personale de noapte sau gările părăsite. Fixaţia pătimaşă şi delirul auto-victimizator al personajului nostru descrie boala unei minți pe care judecata a părăsit-o demult.
Mihai Neamţu
