După ce, la sfârșitul lunii martie, scriitoarea Ioana Nicolaie s-a numărat printre laureații la Premiile Radio România Cultural, impunându-se în fruntea clasamentului la secțiunea ,,Proză” cu romanul ,,Cartea Reghinei”, zilele trecute, același roman a câștigat Premiul Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“ pentru cea mai bună carte a anului 2019.
Scriitoarea a aflat de pe Internet că a căștigat acest premiu, după cum mărturisește pe Facebook:
,,Mi-am pus blugii de izolare, mi-am pus și tricoul de izolare, am băut și cafeaua de izolare, mi-am pozat mâțele cum se uită pe fereastră și, când am deschis computerul, am dat peste știrea asta. ”Cartea Reghinei” primește Premiul Național de Proză ”Ziarul de Iași”. Normal că sunt tare emoționată și că mulțumesc juriului care a ales tocmai romanul meu dintre atâtea cărți grozave”.
Despre ,,Cartea Reghinei”, Ioana Nicolaie ne-a dezvăluit, în momentul adjudecării Premiului Radio România Cultural, la secțiunea ,,Proză”, următoarele:
,,Acum trei veri, o săptămână întreagă am stat acolo, la terapie intensivă, lângă mama. În salon erau bolnavi care mureau, ea însă, știam asta, avea să supraviețuiască. O îngrijeam precum o infirmieră, noaptea venea o soră sau un frate de-al meu să mă înlocuiască. Nu ieșeam din spital decât până la farmacie sau, ca să beau o cafea, la OMV-ul din apropiere. Acolo mă uitam la trecători, la copii, la angajații care ordonau produse sau curățau mesele, la vara adâncă, dar în ruptul capului n-aș fi putut să-mi sun prietenii din oraș și să vorbesc cu ei și numai pentru o jumătate de ceas. Căci nu mai aveam cuvinte, cum nici mama, după atacul cerebral devastator, nu mai avea. Sunetele erau toate-n capul ei, de-a valma, ca și cuvintele, ca și toate poveștile pe care a trebuit să le găsesc, aidoma unui scufundător care-i nevoit să coboare în abisul cel mai mare. Am scris greu, da, cu un fel de disperare și cu destul de multă vină. Când am terminat cartea eram singură, soțul meu avea evenimente culturale-n altă țară, așa că, în cea mai mare liniște, am izbucnit în plâns. Gata, terminasem. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe sora mea care se afla atunci lângă căpătâiul mamei. Te rog, i-am zis, apleacă-te și spune-i că i-am scris cartea, căci te va-nțelege. Spune-i că i-am scris, în sfârșit, după atâtea zeci de ani, cartea”.
Sursă foto: Ioana Nicolaie-arhivă personală