Cum evităm ieşirea din Europa

Autor: Alin Mituță

În timp ce România e repliată, intern, de aproape doi ani, fiind total ignorată şi absentă din jocul european şi internaţional, Uniunea Europeană este în curs de a se schimba în mod fundamental. Discursul recent al preşedintelui Comisiei despre starea Uniunii ar trebui să le dea fiori pe şira spinării şi să-i trezească la realitate pe cei care conduc azi România, deşi mă îndoiesc că acest lucru se va întâmpla sub guvernarea Dragnea.

acă ar fi să extragem esenţa discursului programatic din 12 septembrie al lui Juncker din plenul Parlamentul European, aceasta stă în ideea de „suveranitate europeană“. O primă observaţie este că acest concept de suveranitate europeană nu este o invenţie a lui Juncker, ci este un împrumut din discursul din 2017 de la Sorbona al preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron. Asta ne spune multe despre cine stabileşte în realitate agenda europeană şi, mai ales, ne ajută să înţelegem mai bine substratul acestei idei care, la prima vedere, este tautologică. Cu toţii ştim că, în mod tradiţional, doar statele-naţiune sunt suverane, deci cum ar putea UE să fie suverană? Europa suverană este, de fapt, un mod ingenios de a spune că Uniunea Europeană ar trebui să îşi asume în nume şi sub auspicii proprii un rol de mare putere la nivel internaţional. Implicit, acest lucru se traduce prin două lucruri fundamentale: admiterea realităţii dure că nici Franţa, nici Germania şi niciun alt stat european, separat, nu mai are capacitatea de a menţine sau de a ajunge singur un jucător relevant pe scena internaţională, dar şi că UE va căuta independenţa faţă de SUA, inclusiv militar.

De ce acum? Pentru că SUA sunt în plin proces de repliere pe scena internaţională în perspectiva refacerii ulterioare a puzzle-ului geopolitic şi, prin urmare, s-a creat un vid şi există o nevoie de a-l umple. Bineînţeles, în asumarea acestui discurs, Uniunea Europeană răspunde şi realităţii din ce în ce mai palpabile a retragerii voite a SUA din Europa – sub administraţia Trump.

Ce presupune, însă, mai concret această suveranitate europeană? Presupune cel puţin trei lucruri esenţiale:

1. dezvoltarea unei capacităţi militare proprii – în speţă, proiectul de uniune a apărării (un proiect pe termen lung);

2. integrarea economică mai accentuată în jurul zonei euro, pentru a întări inima Europei şi a da monedei europene puterea de a proiecta putere pe scena internaţională;

3. dezvoltarea capacităţii UE de a vorbi pe o singură voce în exterior – o preocupare foarte veche, dar care ar putea căpăta, acum, amploare, odată cu ieşirea Marii Britanii din UE şi dacă ţările europene s-ar pune de acord pe o abordare comună în reprezentarea în Consiliul de Securitate al ONU.

Odată ce UE şi-ar asigura succesul pe aceste trei componente, capacitatea sa de a proiecta putere la nivel internaţional şi de a fi independentă ar fi garantată.

Însă cum anume s-ar putea ajunge acolo şi cu ce cost?

Aici este cheia şi aici intervine şi diferenţa fundamentală între viziunea „macronistă“ şi cea a lui Jean-Claude Juncker despre suveranitatea europeană. Dacă în viziunea lui Macron această evoluţie substanţială a UE nu se poate face în mod realist decât într-un cerc de ţări similare care pot şi îşi doresc acest lucru (în speţă, ţările din zona euro), pentru Juncker acest proces trebuie să fie inclusiv şi, prin urmare, să se facă în 27. Fireşte, un preşedinte de Comisie nici nu ar putea spune altfel, însă, în realitate, este evidentă contradicţia din discursul lui Juncker: este imposibil ca, pe de o parte, să evoluezi în 27, iar pe de altă parte să constaţi că, din păcate, unele dintre cele 27 de ţări membre UE diverg într-o asemenea măsură de restul încât ajungi chiar să le aplici sancţiuni.

Aşadar, deşi poate părea o poveste frumoasă, suveranitatea europeană în 27 nu este nici dorită de cei 27 şi nici nu pare posibilă.

Asta nu înseamnă, însă, că nu va fi realizată într-o altă formă. După toate semnele, summitul de la Sibiu va consfinţi o nouă ordine europeană, care va împărţi UE între statele care vor şi pot să îşi asume această suveranitate europeană şi restul, care vor rămâne la periferie. Deşi există mai multe şcoli de gândire în interiorul Uniunii, este extrem de probabil ca Uniunea viitorului post-Sibiu să fie construită în jurul nucleului format din statele zonei euro care au atât preocupări similare, cât şi un nivel de dezvoltare relativ omogen, care să le permită un avans în comun fără obstacole semnificative. Trebuie subliniat faptul că Spaţiul Schengen pare că-şi pierde din relevanţă atâta vreme cât problema migraţiei şi a modului de gestionare comunitară a acesteia nu este soluţionată.

Unde este România în acest joc?

Pe scurt: nicăieri.

România este, din punct de vedere guvernamental, cu siguranţă, la cel mai jos nivel al influenţei şi relevanţei sale la nivel european de la aderare. România domnului Dragnea este izolată şi chiar pusă la colţ, în rândul statelor membre problemă – de exemplu, chemarea doamnei Dăncilă în plenul PE şi viitoarea rezoluţie a legislativului european care probabil că va fi extrem de dură la adresa acţiunilor antijustiţie şi antivalori europene ale guvernelor PSD-ALDE.

Ce este de făcut?

În mod evident, este fundamental pentru România să iasă cât mai repede din izolarea în care o aruncă modul în care guvernează şi decide politic majoritatea PSD-ALDE şi care îi afectează orice şansă de a fi relevantă în definirea noii ordini europene. Avem o şansă importantă că summitul refondării UE va fi la Sibiu, însă această şansă este pur teoretică, dacă nu vine împreună cu o oarecare substanţă – altfel, ce angajamente şi-ar putea lua preşedintele României la Sibiu cu un guvern ca cel de azi? Niciunul.

Prin urmare, un plan în cel puţin cinci puncte ar fi necesar pentru ca România să nu fie lăsată, de facto, în afara Europei şi să îşi piardă, astfel, pentru mult timp de acum înainte şansa la prosperitate, la relevanţă şi la apartenenţă la o comunitate de valori care îi garantează perenitatea democraţiei.

Cele cinci priorităţi ar fi:

1. combaterea discursului antieuropean, care probabil se va înteţi în perioada următoare, pe fondul unei campanii previzibil tot mai negative a PSD-ALDE la adresa UE, în condiţiile în care Parlamentul European ar putea cere sancţionarea României prin Articolul 7 TUE. Acest lucru s-ar putea realiza prin consolidarea unei alternative politice credibile, proeuropene, în rândul opoziţiei, care să schimbe nu doar discursul, ci să vină şi cu soluţii şi cu propuneri proactive de integrare a României în spaţiul de influenţă al UE;

2. o participare importantă la alegerile europene din 26 mai 2019 şi un vot masiv anti-PSD-ALDE şi pro-partide cu agendă modernă, europeană, pentru a da un semnal puternic de ancorare la valorile europene, dincolo de guvernarea actuală;

3. recăpătarea demnităţii pierdute a României în UE şi pe scena internaţională prin alegerea la următorul scrutin a unor oameni capabili pentru care angajamentul european, ţinuta intelectuală şi integritatea să nu fie puse la îndoială. Aceşti oameni trebuie să vină nu doar cu un discurs proeuropean, ci mai ales cu idei şi programe care să arate românilor că merg la Bruxelles ca să lucreze pentru interesul unei Românii prospere acasă şi europene în parteneriatele sale;

4.  un plan accelerat şi realist de aderare la zona euro după alegeri, în condiţiile în care a fi parte din zona euro nu mai este şi nu va mai fi doar un obiectiv economic, ci mai degrabă unul geostrategic, de supravieţuire a României în cercul ţărilor relevante ale UE. Acest lucru ar presupune un adevărat program de dezvoltare economică şi socială care să ducă la o convergenţă reală cu zona euro într-o perioadă şi cu costuri rezonabile;

5. un lobby intens faţă de ţările din actualul nucleu european – mai ales Franţa şi Germania – pentru ca Uniunea pe care o pregătesc post-Sibiu să rămână una deschisă, care să nu adâncească falii existente şi care să nu impună cortine între mai multe Europe. Acest lucru presupune o responsabilitate importantă pentru partidele democratice din România care au rolul să se apropie şi să câştige încrederea partidelor proeuropene din cele două ţări.

Jean-Claude Juncker spunea la Bucureşti, pe 17 septembrie, că ziua aderării României la UE „este ziua reconcilierii dintre istoria şi geografia Europei“. Este fundamental pentru viitorul României să ne asigurăm că această reconciliere este dusă până la capăt şi nu este frânată, ca în Polonia sau în Ungaria, de naţionalism şi de inconştienţă. O nouă ieşire a României din istoria Europei ar fi catastrofală şi nu ne-o putem permite.

articol preluat de pe pagina partidului romaniaimpreuna cu acordul autorului

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.