OPINII

Derizoriul

Autor: Ciprian Mihali

Dacă există o fatalitate care amenință această țară, nu este nici criza financiară, nici dictatura, nici exilul. Fatalitatea românească este căderea în derizoriu. Grație ei, toate celelalte sunt suportabile. Tot ce e înălțător sau tragic se încheie într-un banc. Tot ce e trist este abil convertit într-o glumă (proastă).

Derizoriul e dincoace de râs, dincoace de umor, dincoace de ironie. Derizoriul e râsul forțat, tras în jos, este umorul diluat și ironia neinspirată. Dar mai presus de toate, derizoriul este efectul impulsului de a râde de orice, de a stoarce ultima picătură de umor din situații lipsite de umor, de a crede că ești capabil de ironie cu orice preț, chiar cu prețul propriului ridicol.

Râsul e provocat, printre altele, de o situație nouă, neașteptată: bunăoară, atunci când vedem o persoană cazând cu nasul în tortul aniversar într-un moment solemn, izbucnim în râs. Dar dacă scena se repetă de zeci sau sute de ori, derizoriul ne taie pofta de râs așa cum ne taie margarina din tort pofta de a-l gusta. Derizoriul nu mai provoacă râsul, el este chiar opusul râsului. După 1000 de pretinse glume despre orice, acel ceva însuși devine derizoriu – neînsemnat, corodat până la descompunere – asemeni propriei noastre participări la colecția de glume.

Căderea în derizoriu se petrece atunci când cel mai mărunt și stupid fapt divers este înălțat cu forța pe culmile unui mare eveniment și scăpat de acolo (așa cum scapi un pahar din mână) în uitarea zilei de mâine. Iar accesul generalizat la spațiile de socializare virtuală a condus la o ofensivă nemaivăzută a derizoriului. Strategii spectacolului politico-mediatic orchestrat de putere au înțeles repede că nimic nu-i unește mai temeinic pe oameni decât plăcerea cronofagă de a lua totul în derâdere. Au intuit această forță corozivă a mașinăriei de fabricat derizoriu și o alimentează în fiecare zi cu material din abundență.

Mai întâi, pentru că în felul acesta ocupă o galerie înfometată de umorul prost (în argou i-am spune „miștocăreală”) și dovedind o capacitate infinită de a-și cheltui resursele de creativitate și imaginație în mod derizoriu, pe nimicuri.

Apoi, pentru că în felul acesta reușesc să strecoare subiectele grave și deciziile distrugătoare, care ar trebui să provoace furie și revoltă, printre cele superflue, amestecându-le astfel în malaxorul comunicării instantanee, amnezice și derizorii.

Căci, dacă e să dăm exemplul zilei de azi, ceea ce ne aruncă în această lipsă de valoare și de însemnătate nu este faptul că o întâmplare stupidă durează doar 5 secunde, ci că în fiecare zi, fără excepție, căutăm cu disperare aceste 5 secunde în care să părem inteligenți, plini de umor, capabili de ironie și de înțelesuri superioare. În fiecare zi, încercând să ne cățărăm pe crestele excepționalului, nu facem decât să adâncim gropile din drumul prost asfaltat al banalității.

Dacă sentimentul nedreptății ar fi atât de puternic la români cum este înclinația spre a arunca totul în derizoriu, am fi cel mai drept popor din lume. Dar, tocmai, dacă îngăduința față de nedreptate, corupție, furt sau minciună este atât de ridicată, asta se întâmplă și pentru că pe toate acestea le putem trata cu nesfârșită superficialitate, pentru că hoția e mai ușor de tratat cu glume proaste decât cu intransigență morală sau legală. Pentru că ne simțim mai bine în aerul călduț pe care îl împărțim cu cei de care râdem până nu mai avem de ce râde (alde Grapini, Dăncilă, Daea), decât în aerul rarefiat al literei legii și al normei morale în care nu e loc de vecinătăți cu astfel de personaje și, mai ales, cu personajele periculoase pe care acești comici lipsiți de umor le acoperă ca niște fumigene ce sunt.

Dar, nu-i așa, nu trebuie să luăm totul în tragic. Cât mai putem râde nu poate fi chiar așa de rău… Sau poate?