OPINII

Despre acele mici gesturi care dispar

Azi, trecând prin zona unui spital militar, am văzut doar în coada ochiului un bărbat, spre 70 de ani, care stătea sprijinit de un brâu al zidului și citea, aparent, un pliant publicitar de la un supermarchet.
– Nu vă supărați, cât e ceasul?, m-a întrebat omul.
– Unsprezece și două minute!, i-am spus eu, după o privire spre încheietura palmei stângi.
Și brusc mi-am dat seama cât de rară a devenit această întrebare, cel puțin în mediile urbane prin care îmi petrec marea parte din viață. Am prieteni cu ceasuri mai scumpe sau mai ieftine, sau unii care nici nu mai poartă ceas – dat fiind că ecranul telefonului ne spune oricum, oricând, cât e ora.
În curând, nimeni nu ne va mai întreba “cât e ceasul”. Poate că în două decenii vom avea un cip deasupra urechii (sau în josul ei?) care ne va spune instant cât e ceasul și spre ce punct cardinal mergem – sau poate că nu. Dar, oricum ar fi, această banală întrebare “nu vă supărați, cât e ceasul?” va dispărea cu discreție, rămânând, printre cunoscători, ca o parolă a secolului XX…
… Ca să nu mai spun că, din copilărie, îmi aduc aminte de bărbați necunoscuți unii altora, care, pe stradă, își cereau permisiunea de a aprinde o țigară neîncepută de la jarul alteia, a celui din față… Își dădeau focul de la unul la altul, ca pe un fel de simbol prometeic al virilității. Eu însumi, pe când fumam, fie prin România sau prin Canada sau pre unde mai umblam prin acei ani ’90, am mai cerut sau am mai dat un astfel de foc. Dar, dacă stau să mă gândesc, fie pentru că fumează mai puțini oameni sau pentru că sunt mai multe brichete prin buzunare, să fie spre 20 de ani de când nu am mai văzut, în jurul meu, un astfel de gest.
Și uite așa se scrie Istoria vieții cotidiene…
Adrian Cioroianu, istoric