OPINII

Despre doctorate

Autor: Adrian Papahagi

Mi-am început doctoratul parizian în 1999, la 23 de ani, fără să beneficiez de vreo bursă. Anul debutase dramatic, cu moartea fulgerătoare a tatălui meu, dar Dumnezeu a rânduit să se încheie cu nașterea fiului meu, Matei. Soția mea și-a început doctoratul un an mai târziu, la Univ. Paris III (eu eram înscris la Paris IV).

Până când am obținut posturi ceva mai bine plătite, am trăit cu greu, din “vacations” și “petits cours”, adică job-uri temporare, plata cu ora și meditații. Ca străini (extra-UE la vremea aceea), trebuia să obținem permis de muncă pentru fiecare job. Ne-am mutat an de an, fiindcă nu eram solvabili pentru agențiile imobiliare, care îți cereau un venit de trei ori mai mare decât chiria, așa încât am închiriat apartamente de la diverși colegi (americani și români, care lipseau câte un an din Paris).

Între 1999-2003 am meditat pentru bacalaureat cinci elevi (doi dintre ei sunt astăzi universitari și autori premiați, despre ceilalți nu mai știu nimic). Aveam în fiecare seară meditații la latină, germană, engleză și franceză.

De trei ori pe săptămână predam cursuri la trei universități pariziene (Institut Catholique de Paris, Paris IV-Sorbonne, Paris VII).

După o serie de job-uri prin biblioteci, soția mea a prins un post de asistent (“ATER”) la Lille III și făcea de două ori pe săptămână naveta (230 km, 2 ore de metrou și TGV). În cele din urmă, în 2003, am prins și eu un ATER la Versailles (tot cam 2 ore de navetă, deși era mai aproape).

Între toate acestea și un copil mic, ne organizam programul de bibliotecă și de scris. Nefiind nocturni, trebuia să lucrăm în forță când Matei era la creșă/grădiniță și nu aveam cursuri.

În ultimul an parizian, în care eu predam full-time, cu un salariu onorabil, soția mea nu a mai lucrat, pentru a-și putea susține doctoratul. L-a susținut în 2005, strălucit, summa cum laude (“mention très honorable avec les félicitations du jury à l’unanimité”). Am terminat anul cu datorii de 7.000 de euro, pe care ne-a luat încă vreo trei ani să le plătim. Perspectiva unei noi mutări și a unei noi perioade de job-uri precare și de umilințe administrative ne-a determinat să revenim în țară.

Eu mi-am susținut doctoratul un an mai târziu. Citisem întreg corpusul poetic al unei literaturi medievale, scrisesem 600 de pagini, iar după o susținere de patru ore, un juriu compus din somități de la Academia Franceză, Sorbona, Oxford, LMU-München și Nancy a decis că merit să fiu doctor summa cum laude.

A durat un an ca diploma mea franceză să fie recunoscută în România, iar o perioadă am primit salariu de lector fără doctorat. Ultimul meu salariu francez fusese 1900 euro; primul meu salariu românesc a fost sub 1000 de lei (cam 300 euro la vremea aceea). În următorii 10 ani, salariul meu de lector și apoi de conferențiar nu a trecut de 500 de euro. În tot acest timp, am conferențiat și am publicat în engleză, franceză și italiană în cele mai prestigioase locuri imaginabile, de la Académie des Inscriptions din Paris la Warburg Institute sau Oxford.

În paralel, zeci de mii de indivizi semi-agramați, cu studii aproximative, au susținut fără efort câte un doctorat plagiat și au ocupat posturi bine plătite în administrația centrală sau în universități. Profesori veroși, cu sau fără epoleți, au prosperat din această industrie, și-au construit vile, cariere, au ocupat posturi și au decis cine intră în universități și cine nu.

Epitoma nerușinării și imposturii rânjite, plagiatorul Victor Ponta, a condus guvernul României în ciuda unui doctorat plagiat.

În timp ce tineri competenți, care scuipaseră sânge, ca mine, ca să scrie un doctorat onest, nu puteau pătrunde în sistem, cohorte întregi de neisprăviți colonizau universitatea românească.

A venit ora curățeniei. Mă bucur deci că ministrul Educației a decis să facă publice, așa cum se cuvenea, tezele de doctorat susținute în România. Impostura trebuia să înceteze la un moment dat; însănătoșirea va dura, însă, ani buni.