Din adolescență am încercat să concurez cu tânărul Eliade. Eliade a ales Orientul; eu am ales Occidentul

Autor: Robert Gabriel Ciobanu

Din adolescență am încercat să concurez cu tânărul Eliade. A fost competitorul mereu prezent în orice citeam și învățam. Oricând aflam ceva nou sau înțelegeam o problemă la care mă gândisem mult timp, îmi spuneam că Eliade știa deja asta la vârsta mea. Scria, fără îndoială, mai mult ca mine. Nu am putut ține pasul; și nici nu am vrut: el scria flux, eu scriu numai după ce îmi așez în minte ideea, iar apoi aleg fiecare cuvânt – nu din considerente estetice, fiindcă stilistica nu are nicio importanță în planul real al gândirii, ci pentru a folosi acel cuvânt care aproximează cel mai bine ideea pe care o am în minte.

De tânărul Eliade mă apropie ceva ce la un moment mă desparte însă fără cale de întoarcere. Amândoi căutăm revelația, descoperirea, arătarea. Amândoi știm că acel ceva pe care îl căutăm – și pe care nu facem decât să-l intuim câtă vreme suntem pe drum – ni se va dezvălui numai dacă parcurgem o cale; căutarea aceasta ne apropie. Dar calea ne desparte. Eliade a ales spiritualul și ezotericul; eu am ales raționalul și gândirea care se gândește pe sine. Eliade a crezut că poate depăși limitările naturale și legile naturii prin experiment spiritual; eu vreau să cunosc însăși structura acestor legi; depășirea lor îmi pare fără rost. În fine, Eliade a ales Orientul; eu am ales Occidentul.

Fac parte din acea categorie de oameni pentru care viața își găsește sensul în cunoaștere. Și mereu spun că a cunoaște înseamnă a înțelege. Înțelegerea, după mine, nu poate fi altfel decât rațională; nu metoda contează (deducție, intuiție etc.), ci procesul. Dacă procesul e încadrat în parametrii rațiunii, atunci cunoașterea poate avea loc. De aici și tensiunea mea cu religia: chiar dacă pilonii argumentării teologice sunt solizi, obiectul scăpa mereu putinței de a fi examinat. Anticii și medievalii au găsit portița prin care se sustrag acestei probleme spinoase: obiectul cunoașterii, cu toate că scapă cunoașterii noastre senzoriale, a fost descris în esența sa de cei dinaintea noastră, oameni îmbunătățiți, al căror exercițiu nu a fost pur intelectual. Dar cine mai poate accepta astăzi, după două secole de pozitivism, soluția medievalilor?

Deși mulți au spus că singuri ne dăm determinații, cred că sensul ne alege, nu noi suntem cei care îl alegem. Alegem numai dacă ne urmăm sensul sau ne risipim pe cale. Pentru că sensul meu este să înțeleg cât mai bine lumea (valența lui „a înțelege” aici este filozofică și științifică), sunt scutit de orgoliile sociale și aspirațiile politice. Nu am niciun merit pentru asta, afară de faptul că urmez ceea ce sunt.

Nu știu încă ce contează mai mult: obiectul cunoașterii sau procesul în sine de cunoaștere. Am încercat să nu mă las niciodată atras în gaura neagră a gândirii despre sensul și însemnătatea lucrurilor care există. Gândul neîntrerupt la condiția noastră ontologică („trestie cugetătoare”, cum spunea Pascal) e calea sigură către depresie. Mintea trebuie mereu ocupată cu probleme. Rațiunea nu trebuie lăsată nici pentru un moment pradă deznădejdii. Din această cauză nu i-am putut suferi vreodată pe existențialiști: de la Kierkegaard la Cioran, toți au alea calea greșită. Nu așa se înfruntă problemele, cu depresie și insomnii. Problemele trebuie apucate serios și întotdeauna rațional. Le spun mereu celor care mă întreabă: lăsați existențialiștii, lăsați-l pe Nietzsche și citiți autori sistematici. Puteți citi și autori secundari, atât timp cât vă introduc corect în problemele reale.

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.