ACTUALITATE

Duminica Învierii fiicei lui Iair

Imaginea unui Iisus care nu era iubit “in patria Sa”, adica in Nazaret si mai apoi in Capernaum, pentru ca circula zicala ca “nimeni nu e profet in tara lui”, nu e intru totul adevarata. Evanghelistul Luca ne spune ca “intorcandu-Se, L-a primit poporul, caci toti Il asteptau” (Luca 8, 40). Prin acest “L-a primit” trebuie sa intelegem ca i-au organizat o primire deosebita, iesind toti in intampinarea Lui. Ca L-au primit cu respect si cu bucurie se vede si din textul care urmeaza, unde se arata ca “Il imbulzea poporul” (v. 42).

Toata lumea se bucura de intoarcerea lui Iisus, dar unul din multime se bucura mai mult decat toti, pentru ca in inima ii incoltise o speranta. Acesta era chiar mai-marele sinagogii din localitate. Il chema Iair. Iata ca i-a ramas numele in istorie si e pomenit din generatie in generatie, desi nu era decat un obscur, cum am zice noi, rabin de sinagoga de provincie. Capernaumul e departe de Ierusalim, la nordul Marii Galileii, in extremitatea nordica a Tarii Sfinte.

Asteptand cateva momente pentru ca multimea sa se potoleasca, dar nu prea mult pentru a avea o cerere urgenta, Iair si-a facut loc, a ajuns in fata lui Iisus, i-a cazut la picioare si i-a spus, ca si cum l-ar fi asteptat in mod deosebit: Invatatorule, vino repede acasa la mine si fa ceva, pentru ca fiica mea rau patimeste. E bolnava. E bolnava rau. E bolnava spre moarte (Luca, 41-56).

Fata avea “ca la doisprezece ani”. Daca Iair locuia prin vecinatate, Iisus putuse chiar s-o stie pe copila. Pe Iair in mod sigur il cunostea. Se indrepta de indata spre casa acestuia. Inainte de a vedea ce s-a petrecut acolo, sa ne oprim asupra catorva detalii. Mai intai asupra faptului ca Iair nu adresase o rugaminte pentru el insusi. O facuse pentru fiica sa, Mantuitorul i-a ascultat deci o rugaciune facuta pentru altcineva. Este un lucru care trebuia sa ne retina atentia, pentru ca episodul justifica rugaciunile pentru altii. Justifica rugaciunile Bisericii pentru altii, justifica rugaciunile pe care le fac parintii pentru copii, rugaciunile pe care le fac copii pentru parinti, pe care le fac prietenii unii pentru altii.

Dar intorcandu-ne la Iair, trebuie sa mai remarcam inca ceva in legatura cu cererea sa. Mantuitorul n-a avut nici o ezitare, n-a zis, de pilda, Stai sa ma gandesc, sau, Sa incercam, sau: Sa vedem mai intai de ce boala patimeste fata! Sa vad daca sunt Eu in stare s-o vindec, sau nu sunt in stare. Mantuitorul n-a facut nici un astfel de reflectii. Pur si simplu si-a schimbat directia spre casa lui Iair. Medicii, taumaturgii, oamenii daruiti cu pricepere sau cu vreun dar oarecare al vindecarii, incearca. Nu sunt siguri. Si recunosc: vom incerca. Mantuitorul insa a schimbat doar directia, fiind sigur ca va reusi sa raspunda rugamintii lui Iair. Era sigur, pentru ca era Dumnezeu!

Dar sa ne oprim deocamdata aici, pentru ca pe drum, spre casa lui Iair s-a mai intamplat ceva. Multimea Il inghesuia, toti s-au luat dupa El, mergand spre casa lui Iair. Voiau sa mai vada inca o minune. Stiau ca o vor vedea. Erau curiosi sa vada cum va fi.

Convoiul, in timpul acesta, mergea mai departe spre casa lui Iair, condus chiar de Iair. Si iata ca, indata dupa intamplarea cu femeia, cineva, venit de acasa de la Iair, si-a facut loc pana a ajuns langa el si i-a spus: “Nu mai osteni pe invatatorul. Fiica ta a murit!” Iair cazu in intristarea cea mai de pe urma. Era unica lui fiica, asa spune evanghelistul Luca. Si ce durere poate fi mai mare decat sa pierzi o copila pe care ai crescut-o pana la 12 ani? Putem banui la Iisus o afectiune fata de Iair si casa lui, caci ca mai-mare al sinagogii era un om credincios si Iisus era sigur nelipsit de la rugaciune. A auzit cand i s-a spus lui Iair: “Fiica ta a murit, nu-L mai osteni pe Invatatorul”.

S-a intors catre el si i-a spus repede cuvant de mangaiere si speranta, inainte de a cadea in deznadejde: “Nu te teme, crede numai si se va mantui fiica ta!” Iair si toti dinprejurul lui vor fi fost uimiti cand au vazut ca Mantuitorul nu da inapoi, ci merge mai departe, desi erau siguri ca auzise ca fata a murit.

Au ajuns la casa lui Iair. Iisus i-a lasat pe toti afara. Casa nu va fi fost atat de mare ca sa incapa toti. A luat inauntru pe Petru, pe Iacob, pe Ioan si pe parintii fetei. Cand au intrat, i-au gasit pe ai casei plangand. Fata murise. De cand e lumea se stie cum arata cineva cand moare; ca ii sta inima, ca ii inceteaza rasuflarea. Toti stiau sa deosebeasca un mort de un viu. Toti constatasera ca fetita murise. Plangeau. Si socoteau sosirea lui Iisus inutila, tardiva. Poate numai Iair sa-si fi pastrat credinta la care chemase Mantuitorul: “Crede numai!”

Celorlalti le-a zis: “Nu plangeti. Fiti pe pace. Fata n-a murit, ci doarme!” De fapt murise. Si o stia si El. Dar a vrut sa le arate ce este moartea in gandirea lui Dumnezeu. Moartea e doar somn. Un somn care nu intrerupe decat viata pamanteasca. “Doarme!” a zis El! Cu toata gravitatea momentului si cu toata durerea lor, aceasta vorba i-a facut sa rada. Radeau de nestiinta Lui. Poate chiar putintel batjocoritor. Cum adica? Tu nu vezi ca a murit? Tu nu poti deosebi un om viu, de un om mort? Ne spui noua ca doarme!

Mantuitorul nu s-a mai ocupat insa nici de rasul, nici de indoiala lor. S-a indreptat catre fetita, a luat-o de mana si, spune evanghelistul, redand faptele exact asa cum s-au intamplat, “a strigat” ca si cum trebuia sa fie auzit de sufletul ei de pe taramul celalalt, ca si cum sufletul ar fi fost departat undeva. “A strigat, zicand: Copila, scoala-te!” Sfantul Evanghelist Marcu – pentru ca intamplarea aceasta e istorisita de trei dintre evanghelisti, de Matei, Marcu si Luca – Sfantul Marcu ne reproduce chiar expresia in limba aramaica pe care a folosit-o Mantuitorul cand s-a adresat fetitei: “Talita cumi!” Ca si cum i-ar fi spus: Inviaza! (Mc. 5,41).

Si, spre stupefactia tuturor, in clipa aceea fetita s-a ridicat. Ca sa n-o sperie, si sa nu sperie pe nimeni, Mantuitorul a tras-o jos de pe patul mortii, a dat-o parintilor si le-a spus: “Dati-i sa manance”. Era slabita desigur. Fusese si bolnava. Nu mancase de mult. Dati-i de mancare. Apoi le-a poruncit sa nu spuna nimanui cele ce s-au intamplat. Si tot atat de simplu precum venise, a si plecat.

Porunca de a nu spune ce s-a intamplat era aproape inutila, fiindca cine ar fi putut sa taca o asemenea intamplare? Cum ar fi putut sa taca cei care o vazusera moarta, si au vazut-o dupa aceea ridicandu-se vie? Nimeni nu putea sa taca. Mantuitorul insa, in afara de faptul ca o inviase pe fetita, a vrut sa le dea si o povata de smerenie. S-a ferit de laude si de slava lor. De teama de farisei nu putea fi vorba, pentru ca stia ca aceia vor auzi. Si nici nu facuse minunea ca sa ramana tainuita, mai ales cand fusesera de fata atatia martori. Minunea ii va fi zguduit pe cei care au vazut-o, incat, pentru moment, au amutit. Le-a rusinat rasul de la inceput!

Sa ne aducem acum aminte de cuvintele spuse de Iisus femeii si de cuvintele pe care i le-a spus lui Iair. Femeii i-a spus: “Credinta ta te-a mantuit”, si indemnul de “a crede” leaga cel doua minuni intre ele. Dar trebuie sa citim in ele ceva mai mult decat ne spun la prima lectura.

Asa este credinta. Intrare in contact cu Dumnezeu. E ca un comutator. Ai facut miscarea la comutator si s-a aprins lumina. Ai facut miscarea in sufletul tau, l-ai comutat, ai intrat in legatura cu Dumnezeu, te-ai convertit la Dumnezeu, si arunci totul se schimba. Nu mai esti singur. Ai iesit din conditia de singur. Ai iesit din conditia de “eu” si ai devenit “eu plus Dumnezeu”. Ai iesit din conditia de izolare si ai devenit cooperator cu Cineva mai mare, conlucrator cu Cineva mai puternic, cu Dumnezeu.
Credinta este o schimbare de conditie umana, prin alianta cu Dumnezeu.

Se spune despre o sfanta ca. la un moment dai. s-a gandit sa construiasca o biserica si nu avea decat doi bani. Episcopul i-a spus: “Bine, bine, le pandesti sa faci o asemenea constructie, dar cu ce ai s-o faci? Gandesti ca esti in stare s-o faci cu acesti doi banuti? Indraznesti sa incepi o asemenea lucrare?” Ea a raspuns: Asa este, daca lucrurile raman numai pe seama mea. Dar daca ma intovarasesc cu Dumnezeu, atunei totul e posibil!

Aceasta este credinta! Recunoasterea puterii lui Dumnezeu, care, in felul acesta, devine putere si in noi. De aceea a zis Mantuitorul: “credinta ta” si “crede numai”. Mantuitorul a facut adesea, foarte adesea, referiri la credinta. Sa ne amintim: “De ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati zice muntelui acestuia sa se mute din loc si s-ar muta”. “Credinta ta te-a mantuit”, spunea ori de cate ori facea o minune. Pe orbi ii intreba: “Credeti voi ca Eu pot sa fac lucrul acesta?” – “Da, Doamne”. Totdeauna Mantuitorul se refera la credinta ca la cheia care poate rezolva toate destinele pamantesti. Prin credinta imposibilul devine posibil. Prin credinta, necunoscutul devine cunoscut. Prin credinta tot ceea ce ni se pare ca nu are sens in viata, in lume, in existenta, capata dintr-o data sens.

Prin credinta, Dumnezeu da sens la tot ceea ce exista. Credinta este in primul rand un mijloc de cunoastere a lui Dumnezeu. “Prin credinta” – spune Sfantul Pavel – “Cunoastem ca lumea a fost facuta prin cuvantul lui Dumnezeu, asa ca cele vazute si-au luat inceputul din cele nevazute” (Evrei 11, 3). De altfel, nici nu e posibila acum o alta cunoastere, la modul ultim, decat prin credinta. “Nu prin vedere” (II Cor. 5,7).

Credinta este, prin urmare, si un mijloc de cunoastere. Noi cunoastem, in general, pe mai multe cai. Prin ratiune, adica prin puterea mintii de a deduce pe cale logica adevarul, prin stiinta si experienta, adica prin cercetare experimentala a realitatii si a cauzelor a tot ceea ce exista, folosindu-ne simturile si ratiunea care ordoneaza rezultatele; cunoastem apoi cu ajutorul inimii, prin intuitie, cum se spune printr-un termen mai savant, si, in sfarsit, cunoastem prin credinta. Prin simturi nu vedem, nu ajungem totul. Experienta se ajuta intotdeauna de cunoasterea rationala, adica de gandirea logica. La foarte multe concluzii din ordinea cunoasterii ajungem prin deductie logica. Spre exemplu, daca un lucru se misca, chiar daca nu vedem cine il misca, logica ne spune ca trebuie sa existe un miscator, ca trebuie sa existe un motor, altfel, singur, lucrul nu s-ar misca.

Cunoasterea prin credinta, cum spune Sfantul Pavel, e cea despre lucrurile cele nevazute, adica despre cauza care prin experienta sau prin logica nu poate fi decat dedusa/dar nu pipaita, fapt pentru care pentru multi ramane incerta. Credinta o preface in certitudine, cand numeste aceasta cauza Dumnezeu. Cunoasterea prin inima, numita si cunoastere prin intuitie, isi are si ea o valoare extraordinara, fiind foarte aproape de cea prin credinta. Un mare invatat, Pascal, spunea: “Inima are ratiuni despre care ratiunea nu stie nimic”. Cunoastem adica prin inima, ceea ce nu putem cunoaste cu ajutorul mintii, si nici cu ajutorul experientei si cercetarii stiintifice.

Revenind la credinta, prin ea cunoastem, asadar, lucrurile nevazute. Le credem cum ni se descopera. Insemneaza, oare, ca, asa fiind, credinta nu este rationala, sau ca este antirationala? Nu. Cine da si cine primeste credinta pornesc totusi de la niste date primare care cad atat sub puterea simturilor noastre, cat si sub puterea legilor gandirii logice. Citim in Scriptura: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria”.

Optiunea pentru credinta e logica. Credinta nu este, asadar, un act fortat si irational, ci are la baza un rationament logic care il satisface pe credincios.
Credinta vindeca toate nelinistile noastre. Credinta umple toate golurile noastre, atunci cand ne punem marile intrebari despre noi, despre existenta, despre lumea aceasta, si nu gasim raspuns. Caci altfel, ramanem si traim mai ales cu intrebarile, decat cu raspunsurile. Acad. Ioan Ursu, citat mai sus, spune ca “in astrofizica de azi, ca si in celelalte stiinte, intrebarile nasc raspunsuri ce nasc alte intrebari” (p. 13). Frumos spus si adevarat. Dar dezolant, daca ramai suspendat doar de intrebari. Credinta ne da si raspunsuri.

Credinta trebuie sa fie neindoielnica. Sa ne aducem aminte ce a patimit Apostolul Petru cand, fiind mai multi dintre ei pe corabie, in largul marii, a aparut Mantuitorul pe valuri si Petru a pornit catre El. Cand a inceput sa se indoiasca, sa nu mai creada ca in fata lui e cu adevarat Mantuitorul si ca El l-a chemat, a inceput in aceeasi clipa sa se scufunde. Speriat a strigat: “Doamne, scapa-ma!” Mantuitorul i-a intins mana admonestandu-l: “putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” (Matei 14, 30-31). Credinta noastra trebuie sa fie neindoielnica, asa cum a fost credinta femeii care s-a atins de Mantuitorul, si credinta lui Iair.

Credinta trebuie ingemanata intotdeauna cu fapta cea buna. Iar fapta buna este aceea care se exprima in primul rand prin dragoste. Se zice ca la Efes, batranul Evanghelist Ioan, care avea peste 100 de ani si care se misca greu, statea de vorba cu crestinii din jurul lui, care veneau in fiecare seara sa-I intrebe: – Batranule Ioan, spune-ne cum era invatatorul? Spune-ne cum mai invata El? Povesteste-ne intamplari din viata si din invatatura Lui! Batranul, ori de cate ori veneau, si oricine ar fi venit, le spunea doar atat: Fiilor, iubiti-va unii pe altii. In cinci cuvinte le rezuma toata Evanghelia. Cinci cuvinte memorabile!

IPS Antonie Plamadeala