Prezența lor face agreabilă sau cel puțin respirabilă orice conjunctură relațională.
Absența lor duce în trivial și surpă în sordid manifestările omenescului, ale prea omenescului rătăcit de buna măsură.
Nu există sferă socială în care eleganța și politețea să fie inadecvate. Ele devin, însă, imperativ necesare în profesiile și misiunile vocaționale. Cele care includ întâlnirea profundă cu ceilalți.
Pe primul loc, zona clericală.
Pe tărâmul ei real, puțin cunoscut, persoana consacrată printr-o Taină primește adesea în mâinile sale nu doar un prunc fragil spre botezare, ci și suflete copleșite, disperate, înlăcrimate. Îngenuncheate. Ca și, uneori, la înmormântare.
Situații în care trupurile se retrag în spatele sufletelor. Vulnerabile, precum pruncul încă nebotezat.
Le-ai putea vorbi acestora altfel decât în șoapta împreună pătimirii plină de tandrețe, poate cea mai adâncă și înaltă formă de politețe?
Conversația în spovedanie se poartă între lacrimi ce spală și vindecă patimi. Așa cum puținele cuvinte de întărire la despărțirea trupului de viață, nu ar trebui să cadă zgomotos și neroditor pe stearpa piatră funerară, ci nesfârșit de blând pe pământul, atunci pustiit, al inimii ce continuă să bată.
A fi, în context, lipsit de eleganța, politețea și grija cele mai rafinate, înseamnă a fi brută, iar în fața lui Hristos, un trădător, o iudă.
Vasile Bănescu
