Emil Isac s-a născut la 27 mai 1886 în Cluj, oraș unde, de altfel, a trăit începând cu 1895.
A studiat la Liceul Piarist din Cluj și Liceul Grăniceresc din Năsăud. A urmat cursurile de la Facultatea de Drept și Facultatea de Științe Sociale de la Cluj. A locuit în mare parte din viața sa, în orașul Cluj (mai exact începând cu 1895). A debutat în 1903 cu poezia La umbra plopilor în data de 25 noiembrie, în revista „Familia” apoi a colaborat la „Viața nouă”, „Noua revistă română”, „România muncitoare”, „Cuvântul liber”, „Viața românească”,
Scriitor apreciat, Emil Isac a fost și membru corespondent (din 1948) al Academiei Române.
„M-am născut în luna mai în Cluj, 1886. Copilăria mea s-a scurs în casa părintească, cu grija ca să învăț ce era necesar atunci…Aveam și o bonă franceză – o chema Marceline, fată din Savoia, care m-a învățat să vorbesc și să cânt franțuzește. Îmi aduc aminte așa de exact de copilăria mea, încât și fără fotografii și relicvii rămase îmi reamintesc de Herr Gunesch, care era directorul Școalei Evanghelice din Cluj, unde mi-am făcut școala primară…
Cum treceau anii, așa îmi creștea trupul. Din copilul cu ochi visători și cu horbotă de dantelă la gât, învățat să alerg în goană călare, se făcu tânărul de 14 ani, înalt, subțire, cu păr negru, cu ochii schimbători, intrând în grija călugărilor catolici, la al căror liceu mi-am terminat în bună parte studiile. Am învățat să fac slujbă alături de preoți, cântam latinește la înmormântări: circumdederunt… și de atâtea ori trebuia să rostesc jalnicile cuvinte cu murmur de buze și cu ochii închiși de jumătate: requiescat in pace.
Crescut în școala călugărilor catolici, pașii mei rătăceau în coridoare albe, lungi, reci, în care singura căldură părea a fi flacăra unei candele. Dar, după ce mă întorceam cu obrajii palizi de fumul de tămâie, aruncam amintirile, uitam rugăciunile monotone și săream iar pe cal, ca să aleg tovarăș de galop pe-un servitor. Îl chema Mitru, flăcău voinic de munte, de etatea mea. Și Mitru nu-mi spunea niciodată „domnișorule” – îmi spunea „măi”.
Primele poezii erau scrise când latinește, când franțuzește și arareori românește… Atunci, cu 15 ani, idealul meu era clasicul Horațiu, Racine și clasicul de clocot lumesc Shakespeare…”
