Europarlamentarul Sorin Moisă: ,,Am decis să îmi prezint demisia din PSD”

Europarlamentarul Sorin Moisă a anunțat, sâmbătă, că a decis să își prezinte demisia din PSD, precizând că urmează să demisioneze și din grupul S&D și să se alăture, ca independent, grupului PPE.

Acesta a postat un mesaj (extrem de lung) despre situația din PSD și despre viitorul său politic. Iată mai jos postarea europarlamentarului:

,,Astăzi este o zi specială. Voi vorbi, liber, foarte liber, despre ce se întâmplă cu PSD în această perioadă. În context, voi discuta despre situatia politică și traiectoria Romaniei. Nu în cele din urmă, anunt o decizie personală.

Trezirea reflexelor din național-comunism

Sub conducerea lui Liviu Dragnea, PSD a dezgropat, reactivat și adaptat la contextul actual al României o parte dintre reflexele îndelung cultivate în anii național-comunismului pe care le speram definitiv depășite. Doar in 1990 partea cea mai reacționară din FSN mai folosise acest discurs, pentru a-l abandona apoi și ea, și a se legitima prin discursul integrarii României în Uniunea Europeană si NATO. Acum suntem din nou în situatia în care străinul rău conspira împotriva României, în care Bruxelles-ul este ostil și inamic românilor, multinaționalele îi exploatează pe români, George Soros este aliat cu diverse cancelarii occidentale pentru a scoate lumea în stradă și se ocupa personal să comită diverse nedreptăți împotriva domnului Dragnea. Din nou contrapunem autohtonismul nostru Occidentului, în loc să adăugăm firesc identitatea noastră, în toaăa splendoarea ei, bogației lui. Ne-am trezit cu lupul simbol al președintiei române a UE. Nu critic nici pe tânărul care l-a creat, nici juriul care de fapt nu a ales, ci pe cei care si-au asumat rezultatul, ignorandu-i semnificația. Dacă e lupul dacic, e un simbol al protocronismului ceaușist, care elimina componența română, deci esența occidentală, din identitatea românească, simbolizându-i, coincidența, pe localnicii care se apara eroic de atacurile Vestului venit să colonizeze, să facă aici profit și, evident, să-l exporte la Roma, în imperiu. Perfect pentru președinția UE, bijuteria politică a Vestului postbelic. Dacă e doar un animal: caracterul său primar poate să îi reprezinte pe unii, dar nu pe noi toți. Lupul nu este o creație românească, nici măcar omenească. E la fel de valoros ca o declarație despre ce reprezintă Romania ca frunza doamnei Udrea. Nu ar fi normal să ne reprezinte creațiile noastre, operele noastre, adică ceea ce am făcut ca națiune, în loc de ceea ce crește natural pe langă noi?

Inadecvarea, incompetența, stângăcia, complexele, lipsa aderenței spontane la elita europeană și occicentală a grupării Dragnea – fără a proclama echipele dinainte sau pe cele din opoziție ca fiind perfecte, departe de asta – sunt transformate în pretext de falsa mândrie națională. Nu suntem în firescul nostru, ne lamentăm că nu ne acceptă, ca „ei”, europenii, sunt de vină și pentru ce chiar sunt (Schengen), dar si pentru partea noastră de răspundere (că nu avem autostrăzi sau că nu dezvoltam Portul Constanța). Fenomenul este mai general: lipsindu-i anvergură și sofisticarea pentru a transforma România într-o țară care să performeze, să prospere și în care propriii cetățeni să se simtă bine, o parte din elita politică românească a transferat pe nesimțite responsabilitatea eșecului în afară. Bruxelles-ul a devenit, din fosta speranța, vinovat pentru propria neputință și incompetență, pe care reușim să le sublimăm în batoșenie: ne stropșim la el, mai ales de la distantă, și asta ne dă un fals sentiment de tărie. Suntem liberi să ne dezvoltăm, dar pentru că nu suntem în stare, dăm vina pe alții, îi acuzăm că ne-au luat libertatea cu care nu știm ce să facem.

România are fără îndoială nevoie de patriotism. Ba chiar un naționalism moderat, luminos, generos, construit pe încredere în sine, poate fi baza unui proiect de societate românesc. Patriotismul care ne trebuie este însă unul de construcție, de afirmare prin performanță, nu prin contrapunere, prin mărâituri, nu prin proiecția stearpă a frustrării contra unor dușmani evident imaginari, precum George Soros sau multinaționala generică sau Bruxelles-ul sau cancelariile occidentale.

Ce oferă PSD acum nu este patriotism, ci naționalism de tip polonez sau maghiar, frustrat, în mod steril opus Bruxelles-ului, conservator social. O formă de discurs și practică politică ce apropie țara nu doar de grupul iliberal al țărilor de la Visegrad, ci și de Rusia lui Putin.

Să exemplificăm cu Bruxelles-ul și cu multinaționalele.

Bruxelles-ul nu e bun prin definiție. Am o listă de episoade în care Bruxelles-ul a greșit față de România, tratând-o nedrept, prin prisma prejudecăților în locul realității. Dar și o listă lungă de dovezi de sprijin, simpatie și loialitate pentru romani. Ce stiu sigur este că nu exista o agenda anti-romanească. Exista o percepție de slăbiciune administrativă cronică, de lipsa de sofisticare a mediei elitei politice, ambele rezultând în neincredere în promisiuni și angajamente, neîncrederea la rândul ei ducând, de exemplu, la exces de zel în control. Romania guvernamentală este o țară căreia uneori îi e greu să își verbalizeze interesele, și deseori când i se oferă pe tavă sprijin, chiar de către propriii reprezentanți, nu este capabilă să îl folosească, în mod sistematic și serios, pentru ca politicul și administrația nu performează. Am auzit de nenumărate ori fraza: „nu ne lasă Bruxelles-ul” ca pe o scuză a propriei neputințe pe subiecte cu care Bruxelles-ul nu avea absolut nicio legătură, sau unde ne puteam impune cu un minim efort. Este tipic să nu știm sau să nu vrem să facem lucru, dar să avem o teorie despre cum alții, „cei mari”, oricum nu ne-ar lăsa. De aceea, transformarea Bruxelles-ului în inamic este o formă de mistificare, întorcând polaritatea răspunderilor cu susul în jos. Percepția despre România nu se poate schimba decât prin performanță, prin calitatea elitei sale politice și administrative. Lumea e concurențială, evident că și alții își apără interesele, ca locul gol se umple imediat în politică și economie, evident că nimic nu e simplu, dar sigur lumea nu e un complot deja tranșat în defavoarea României. Totul, mai putin valorile de bază, se joacă: resurse, interese, imagine, reputație, demnitate, zi de zi, non-stop: cine stă și se lamentează pe margine rămâne doar cu asta. Comparativ cu jungla politicii internaționale, Bruxelles-ul este un loc înca foarte prietenos, unde România este potențial foarte influentă, dacă știe să se manifeste, în regulile jocului.

Nu trebuie să adorăm multinaționalele. E adevărat, au adunat în era globalizării multă putere, e adevărat, multe își transferă profiturile făcând optimizări fiscale, e adevărat că unele comit abuzuri. De aceea, pe agenda globală, la nivel de Bruxelles (da, chiar acolo), OECD, G20, există, de câțiva ani, discuții foarte serioase, și decizii, inclusiv directiva europeană transpusă de curând de Guvernul României, pentru ca impozitul pe profit să fie plătit acolo unde profitul este obținut, pentru eliminarea paradisurilor fiscale, pentru limitarea puterii multinaționalelor prin tratatele de comerț, de care m-am ocupat si eu, sau prin amenzi gigantice pentru comportament neconcurențial. Multinaționalele fiind prezente peste tot în lume, are sens să te ocupi de problema la nivel global, și asta se întamplă. Dar tocmai de aceea descrierea conflictului ca fiind unul pur românesc, între multinaționalele rele și cei „20 de milioane de români” este greșită, creând impresia că multinaționalele, ca expresie a străinului rău, au ales Romania ca victimă predilectă. În realitate, cea mai bună cale de a „lupta” cu multinaționalele peste graniță este prin a contribui la eforturile în direcția aceasta ale Bruxelles-ului, care este și al nostru, și ne da acces și anvergură globală. Iar acasă, dacă vrem să nu mai depindă atât de mult de multinaționale PIB-ul și exporturile noastre – care ar colapsa dacă prin absurd ele ar pleca brusc – trebuie ca economia României să nu mai fie competitivă doar prin salarii mici si fiscalitate redusă. Investițiile inteligente în educație, în inovație, în antreprenoriat, în ferme, sunt soluția diminuării dependenței de multinaționale la nivel național, nu transformarea lor în inamici ai poporului.

Colectiv

Lipsa halucinantă de empatie, individuală sau de grup, arătată cu prilejul aniversării lui Liviu Dragnea în ziua comemorării celor doi ani de la Colectiv m-a zguduit profund. Indiferent dacă a fost sau nu inițiativa domniei sale – de fapt îmi pare și mai grav dacă a fost o neinspirație spontană de grup, decât una personală. Așa cum detest ura față de electoratul PSD (a se vedea mai jos), lipsa de considerație pentru victimele Colectiv și România pe care ele o reprezintă este absolut inacceptabilă.

Autostrada Târgu Mureș-Iași

Un motiv imens de supărare pe PSD este neprioritizarea (în realitate) a construcției autostrăzii Târgu Mureș-Targu Neamț – Iași, durerea Moldovei, leagănul electoral al PSD. PSD pur si simplu are datoria politică și morală să își facă o obsesie, să facă o prioritate națională absolută din scoaterea Moldovei din izolarea economică în care se afla, construind această arteră vitală pentru viitorul celei mai izolate provincii din Uniunea Europeană continentală. Dacă nu o face, chiar ajung să cred ceea ce am respins dintotdeauna ca fiind o aiureală partizană, ideea că PSD ține deliberat lumea în sărăcie, izolare și dependență. În aprilie anul acesta, după o dezbatere la Iași organizată de foștii mei colegi de la Ziarul de Iași și de Asociația ,,Moldova Vrea Autostradă”, am trimis o scrisoare prim-ministrului de la vremea aceea, explicând de ce proiectul ar trebui considerat hiper-prioritar, și cerând publicarea unui calendar de îndeplinire pentru fiecare dintre cele trei tronsoane, respectiv a echipei din CNAIR responsabilă de Autostrada Montana. Am primit, în iunie, de la Ministrul Transporturilor de atunci, un răspuns corect, politicos, și un tabel cu termene, din care două sunt deja depășite, și unul – decembrie 2017 – cu siguranță va fi și el. Echipa mea a urmărit în permanență evolutia proiectului: oricum i-am spune în teorie, în practică procesul este (foarte) blocat.

Asta mă aduce la un subiect care ar trebui să fie prioritatea tuturor partidelor din România, dar astăzi mai ales a celor care au primit un mandat zdrobitor să conduca România. De ce credeti că nu se construiesc autostrăzi, că niciodată termenele nu se îndeplinesc, că licitațiile se contestă și procedurile se suspendă exasperant? Există multe răspunsuri imediate, dar rădăcina problemei este deficitul gigantic de competență in administrație (fară a-i nedreptăți pe profesioniștii de acolo: atâția câti sunt, ei tin România în picioare). CNAIR-ul, în cazul nostru, are nevoie de o masivă infuzie de profesioniști. La fel administrația centrală. Motivați, decent plătiți. E o poveste lungă și grea reforma administrației românesti, dar în esență nu politicienii trebuie să facă autostrăzi, ci administrația și, evident, firmele specializate. Logica politică a stăpânirii administrației prin loialități personale și de clan, vizând accesul la resursele bugetului, este total opusă logicii performanței prin profesionalism. De unde cazna permanentă, infernală, de a construi obiective de anvergură în România, pentru că predomină amatorismul, superficialitatea și logica interesului pe termen foarte scurt din jungla politică. „Marile proiecte” rămân, din păcate, pe hârtie. Moldova la Centenar ar trebui să fie atât de prioritară pentru PSD și Guvern, încât măcar în acest caz neputința administrativă tipică să fie depășită prin concentrare masivă si excepțională de resurse, expertiză și voință politică. Prim- Ministrul să nu doarmă din cauza acestei autostrăzi. Frustrările care se acumuleză în Moldova, care se simte, pe bună dreptate, abandonată, ignorată, nereprezentată, sunt foarte mari și periculoase, posibil, la un moment dat, chiar în plan geopolitic.

Lupta împotriva corupției

Dintotdeauna am crezut că nu numai că nu există o incompatibilitate reală între electoratul PSD și lupta împotriva corupției, ci dimpotrivă: electoratul PSD este cel mai vulnerabil la corupție, la cea mică în mod direct, la cea mare în mod sistemic, ca tot restul lumii. Cu cât ești mai fragil economic și social, cu atât o șpagă sau un abuz funcționăresc te afectează mai tare. Cunosc destule cazuri de oameni care au fost călcați în picioare, umiliți, furați, prin corupție și prin abuz. Ce mă doare cel mai tare, și am un exemplu concret în minte, este frica omului „simplu” de a refuza sistemul bazat pe șpagă și intervenții. Unui om amărât, dintr-o comunitate mică, îi va fi teamă nu numai că nu își primește dreptul legal, dar și de ostracizare în caz de protest sau apel la lege, de faptul că va avea pe viitor parte doar de tratament ostil de la rețeaua de putere locală. Imaginați-va asta într-un context de boală, într-un oras mic de provincie. E ușor să emitem banalități cu schimbarea care trebuie să vină de la fiecare, însă nu putem pretinde cu usurința unui biet bolnav să devină erou, să se lupte singur cu o întreagă structură socială și culturală, cu status-ul elitei care îl jefuiește si îi poate face viața un coșmar. Singura cale de eliberare de angoasă este eliminarea „de sus” a corupției, prin digitizare, transparență, standardizare, plată decentă a funcționărimii, și prin partea punitivă, faimoasa luptă împotriva corupției. La toate nivelurile. Pe care PSD ar trebui să și-o asume ca prioritate. Din motivele acestea nu cred cu niciun chip că există o majoritate tăcută furioasă care ar sta să se reverse în stradă să stopeze „abuzurile justiției”, cum spune PSD. Dimpotrivă, oamenii sunt obidiți și, convinși fiind că „toți sunt niște hoti”, probabil ar tolera chiar si excese ale justiției câtă vreme ele îi lovesc pe hoți, ceea ce, evident, nu e deloc dezirabil: într-un stat de drept, și escrocii au drepturi.

Sub nicio formă și cu niciun  preț nu aș fi de acord cu mutilarea justiției și perpetuarea în România a unui model bazat pe impunitatea elitei politice în fața legii. Am un istoric profesional important în a construi exact mecanismele care să permită stoparea impunității, pe care o să-l prezint în detaliu în bilanțul de final de mandat. Toate sondajele confirmă că marea majoritate a romanilor văd corupția ca fiind o problemă majoră. Romania nu poate fi niciodată o țară modernă, competitivă, netoxică, inovativă, respirabilă, câtă vremea corupția, mică sau mare, rămâne puternic prezentă în instituțiile statului si în societate. Acestea fiind spuse, am avut discuții interminabile cu foarte multe persoane dincolo de orice bănuială, absolut independente, fără nicio legătură cu PSD-ul sau cu politica: din societatea civilă, din business – inclusiv multinaționale, că veni vorba- , din presa care susține lupta anti-corupție, diplomați, funcționari europeni care urmăresc în detaliu ce se întâmplă în România, dar și din instituții românești care susțin pe deplin lupta anti-corupție: există un număr de întrebări legitime în legătură cu anumite acțiuni ale justiției. Nu am capacitatea să verific independent și să trag concluzii în legătură cu un eventual caracter sistematic, deliberat sau de fenomen: dar întrebările despre eventuale derapaje sau erori sau coincidențe trebuie să aibă răspunsuri, și poate că răspunsurile există și sunt pertinente. Ca instituție publică, ca putere în stat, justiția nu poate fi ferită ea însăși de dezbatere, de cenzura argumentelor schimbate cu buna credință. Dar fără să trag o concluzie pe fond, ce știu sigur este că percepția unor excese, fie și complet falsă, este fix bucuria hoților, care toți se pot decreta victime ale abuzurilor. Și riscul este că, în numele stopării abuzurilor, o parte din elita politică, nu doar PSD, să vrea să readucă impunitatea pentru sine in România. De aceea, a da răspunsuri corecte întrebărilor legitime este cea mai bună modalitate de a înlătura pretextul unor schimbări vădit disproporționate în justiție, expunând motivele reale – și personale- ale inițiatorilor lor.

Ca soluție practică, eu văd lucrurile în felul următor: PSD a ajuns la un nivel de neîncredere internă și internațională în care lumea nu îi mai crede în materie de reformă a justiței nici măcar acolo unde eventual au dreptate. De aceea, ar fi bine să trimită mai întâi proiectele de reformă Comisiei de la Veneția și să aștepte opinia acesteia, care nu poate fi bănuită de partizanat. Ideea este perfect compatibilă cu dorința exprimată în Rezoluția Comitetului Executiv Național al PSD de ieri care cere, foarte corect, „aplicarea acelorași principii de bază care guvernează actul de justiție în toate țările europene cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor”. Este perfect: exact cu asta se ocupa Comisia de la Veneția: confirma, în contexte concrete, aplicarea corectă a acestor principii. Societatea civilă va avea astfel încredere că anumite modificări sunt necesare și legitime într-un stat de drept, iar PSD va trebui să renunțe la tot ce înseamna reintroducerea impunității pe ușa din dos pentru elitele politice în numele stopării abuzurilor. A nu accepta această soluție trădează motive care nu țin de reglajul fin și de eliminarea posibilității abuzurilor, ci de reinstaurarea impunității si, într-adevar, de schimbarea paradigmei în ceea ce privește lupta împotriva corupției. In general, tot procesul ar căpăta credibilitate dacă nu ar mai părea că miza principală a schimbărilor este, de fapt, domnul Dragnea – adică daca acesta ar pleca. Și dacă veni vorba…

Cazul TelDrum

Chiar dacă la finalul procesului nu i s-ar dovedi vinovăția, poziția lui Liviu Dragnea în fruntea partidului și a Parlamentului României a devenit nesustenabilă oriunde în lumea civilizată. Pe 13 noiembrie, frecventablitatea europeană și internațională a PSD-ului, atât cât a fost ea construită în ultimii 20 de ani, a fost spulberată. Asocierea OLAF cu ancheta DNA este devastatoare și face ridicolă teoria complotului „Statului Paralel și ilegitim”. Dat naibii „Statul” asta dacă a preluat și controlul instituției europene anti-fraudă. Chiar dacă in sufletul lui s-ar ști nevinovat, singurul act cu adevărat patriotic pe care îl poate face acum Liviu Dragnea, dacă într-adevăr iubește România, este să se retragă. Să-și asume un martiraj din iubire de țară, și să își petreacă următorii ani demontând complotul mișelesc la care ar fi fost supus de către strâinii răi care au pus OLAF-ul la bătaie și trădătorii de neam care au pus DNA-ul. Până la urmă istoria ar marca o mare nedreptate și l-ar reabilita. Deja au început la Bruxelles discuțiile despre bugetul Uniunii Europene după 2020. UE va trebui, printre altele, să acopere gaura creată de BREXIT. În cazul RomÂniei, existĂ și pasivul performanței relativ slabe în folosirea fondurilor europene. În acest context, o acuzație de fraudă plecată de la o anchetă OLAF, cu caracter aparent sistemic, implicând o persoană de la vârful statului român care face numiri în funcții cheie, va arunca în aer orice încercare a României de a justifica menținerea unui buget important pentru propria dezvoltare după 2020. Ne va costa miliarde! Cum credeți că poate justifica un politician dintr-o țară plătitoare netă la bugetul UE propriei opinii publice alocarea de bani mulți unei țări al cărei număr trei în stat este acuzat în acest fel de OLAF? Cu explicații despre statul paralel european? Mai mult, proiecția actuală a Comisiei Europene este să încheie negocierea bugetului UE pentru cei cinci sau șapte ani de după 2020 fix în timpul președinției române, beneficiind de arbitrajul acesteia. Este absolut de neînchipuit ca Europa să accepte, după expresia consacrată, ca „honest [sic] broker”, pentru propriul buget multianual, un guvern al unui partid al cărui șef are o astfel de acuzație din partea însăsi instituției de anti-fraudă europenă. Postura lui Liviu Dragnea este o pată pe obrazul fiecarui român care scoate capul în lume, se va face episodul doi la recentul film german pentru copii explicând corupția din România: este infinit de nedrept pentru noi ca națiune să fim în această situație. Patriotismul adevărat presupune uneori sacrificiul propriei persoane, fie și prezumata inocență, pe altarul binelui comun.

Ce pare să se întample acum este că domnul Dragnea împinge România, pentru a se salva, înspre un proiect autoritar, pentru a justifica ignorarea reacției Uniunii Europene și SUA la o operațiune-șoc împotriva justiției. Românii, „asediați” de Bruxelles, multinaționale și „trădătorii sorosiști” din interior, vor fi chemați să îl apere, pentru a nu pierde beneficiile guvernării PSD. Din păcate, există un număr de personaje în politica românească, cu probleme reputaționale în Europa și SUA, care susțin decuplarea României de la normalitatea occidentală: dacă tot nu suntem bine primiți, lasă că ne facem noi aici statul nostru „suveran”.

Dacă domnul Dragnea va alege, într-adevar, apăsând pe butonul nuclear, să aneantizeze România pentru o cauză în cele din urmă personală, va arunca societatea românească într-un conflict pe care sunt sigur că nu îl poate câștiga. După cum am arătat, sunt absolut convins că electoratul PSD nu se va mobiliza să apere corupția, și nimeni nu va putea lua PSD majoritatea, deci guvernarea, câștigată în alegeri corecte cu un an în urmă. Societatea românească a arătat că are anticorpi, și nici Uniunea Europeană, nici Statele Unite nu se vor lăsa, în realitate, ignorate. Nu prin conspirații, ci in mod vizibil, evident, asumat, copleșitor, rezonând cu societatea românească, inclusiv electoratul PSD. După trauma a 40 de ani de comunism, România nu își va abandona 200 de ani de modernizare și europenizare pentru Liviu Dragnea. Legiunile romane nu se mai pot întoarce din Dacia, care acum este și va rămâne Romania, parte indivizibilă a Occidentului.

Toate aceste tendințe sunt într-un dramatic contrast cu ce ar trebui României în acești ani, care includ Centenarul, respectiv Președinția Uniunii Europene: aderența solidă la valorile democrației liberale și la Occident, profesionalism, anvergură, claritate, adecvare, lipsa de complexe. Lumea în care trăim trece prin reașezări geopolitice importante și România este excepțional plasată în anii care vin să facă istorie, și să își creeze securitate și prosperitate. Transformările digitale ne-ar oferi ocazia să sărim multe etape, devenind cu adevărat un tigru european în câțiva ani, dacă am avea minte să devenim un centru mondial pentru experimentarea și aplicarea noilor tehnologii. În loc de a ne valorifica șansa și libertatea, PSD aruncă România într-o văgăună a istoriei pentru a-l apăra pe domnul Dragnea de propriul trecut.

Pentru toate aceste motive, astăzi am decis să îmi prezint demisia din PSD.

Eu și partidul

Fiind vorba de un act personal, fie-mi îngăduit să spun câteva lucruri și despre relația mea cu partidul în care am fost adus de Victor Ponta. Am fost adus nu din stradă, ci dintr-o carieră europeană deja solidă, construită exclusiv prin eforturi proprii. Deci PSD nu m-a „facut om”, si Victor Ponta nu a pretins niciodată asta. Dimpotrivă, a fost întotdeauna corect și elegant în relația cu mine, respectându-mi și opiniile, și libertatea. Relația bună cu acesta, întemeiată pe colaborare profesională în perioada când eu lucram la Comisia Europeană împreună cu Dacian Cioloș (cum lucrasem și cu Emil Boc și Mihai Răzvan Ungureanu, în același mandat), nu s-a transferat niciodată asupra partidului. Am rămas un corp străin, am auzit până la saturație glumițe bazate până și pe scaunul pe care stăteam sau nu la masă, cum că nu sunt PSD-ist, aluzii nenumărate la faptul că aș fi omul serviciilor sau al americanilor, sau, evident, al Bruxelles-ului însuși. După mesajul meu public legat de Ordonanța 13, am primit un avertisment că dezamăgisem „partidul profund” și că mi se încheiase cariera in PSD, deci să nu accept postul de prim- ministru, că nu prind Crăciunul. Au fost și cei, altfel mari modernizatori ai partidului, care și-au propus să mă scoată de pe lista de candidați înainte ca aceasta să fie anunțată. Ideea cea mai răspândită în ceea ce mă privește, împărtășită de grei ai partidului care au avut bunăvoința să aibă o părere despre mine, este că nu sunt „din echipă”, că „sunt pentru mine”. Din echipă în sensul de a face jurăminte de credință și a pupa pulpana șefilor e adevărat că nu am fost niciodată, nici în politicî, nici în administrația europeană, nici ca ziarist. Dar loial tuturor echipelor din care am făcut parte, da, uneori poate în mod exagerat. Cu șefi medievali n-aș fi putut lucra niciodată, nu am avut și nu aș fi putut avea parte de ei. Cât despre „a fi pentru mine”, mă întreb ce înseamnă. Nu o să iau acasă vizele canadiene, nici salariile crescute ale cercetatorilor români în Orizont 2020, nici nu mi-am făcut livada pe programul pomicol, nici n-am luat sperturi ca să protejez de concurența neloială industria românească a îngrășămintelor, nu export nimic din Republica Moldova pe pițta UE, și în general n-am profitat material după niciunul dintre lucrurile pe care le-am reușit făcându-mi datoria cât de bine m-am priceput în serviciul public. PSD prin liderul său a facut tot ce a putut să minimizeze, să ignore sau să ironizeze victorii, precum eliminarea vizelor canadiene (în echipa cu Dacian Cioloș ca Prim Ministru al Romaniei, nu al altei țări). Dar am avut și colegi, mai cu seamă europarlamentari, care au fost extrem de ajutători și de onești în a se bucura pentru aceste victorii care nu erau doar pentru noi, ci profitau cu adevărat pentru cei pe care îi reprezentam.

În general, accesul și legitimitatea internațională pe care le-am construit în ani au fost privite ca periculoase – dincolo, evident, de eterna cheie de lectură ocultă. Am ajuns un fel de free-lancer care ajută individual, din proprie inițiativă, sau la cererea sporadică a câte unui ministru care înțelege ce se întamplă (întotdeauna am avut și miniștri foarte buni). Perfect similară este situația multor oameni de mare calitate pe care PSD îi are încă în rândurile sale. Actuala echipă de conducere nu își folosește propriile resurse, ori pentru că nu știe ce să facă cu ele, ori pentru ca îi e teamă de ele. Logica este cea cunoscută a controlului prin loialităti personale, nu a performanței. Și dacă la mine, „corp străin care nu sunt din echipă”, s-ar mai întelege, sunt mulți profesioniști de anvergură, cu vechime și cu performanțe electorale în partid care au parte de exact același tratament.

Așa se face că ușor-ușor am ajuns la un bizar sentiment de inutilitate. Pentru ce să acumulezi acces și reputație politică dacă din spate nu vine nimic, adică o echipă, o administrație, o țară funcțională? Am un prieten bun, congressman american important, cu care am lucrat printre altele pe un dosar greu de energie, care mi-a propus de câteva ori întâlniri la nivel foarte înalt în Administrația SUA. Inițial m-am bucurat. Dar apoi mi-am imaginat întâlnirea propriu-zisă și m-a izbit inutilitatea ei, într-o cultură, cea americană, unde nu ne vedem ca se ne aflam în treaba, unde adevărurile nu se ocolesc , nici măcar despre lideri, unde întâlnirile sunt întotdeauna despre ce facem, de ce ai nevoie, de ce am nevoie, în reguli. Doar pentru poza? Să arat că eu pot să obțin gratis ceea ce pentru alții costă bani grei ca să recite banalități învățate pe de rost (și care sunt rapid decriptate ca atare)? Poate că asta ar merita, dar pe de alta parte nu poți să-ți bati joc de timpul omului. În ordinea morală, parcă potențialul nefructificat e mai nobil decât gazul ars de pomană sau, vorba colegilor, ca arderea lui să fie doar „pentru mine”.

Ce nu se va schimba: respectul pentru electoratul PSD și acceptarea meritelor istorice ale PSD

Sunt însă și câteva lucruri care nu se vor schimba. Cel mai important, și deloc de fațadă, respectul meu față de electoratul PSD, ca parte a respectului meu profund față de națiunea din care fac parte. Am simțit întotdeauna în plex disprețul, și chiar ura, arătate de multă lume de pe partea dreaptă a spațiului public românesc față de votanții PSD. A fost unul dintre motivele importante pentru care am venit in PSD. Nicio națiune nu poate fi puternică dacă nu se asuma pe sine așa cum e, ca pas indispensabil oricărui progres, individual și colectiv. Nicio națiune nu este formată doar din savanți, curba lui Gauss e aceeași pentru toată lumea. Bunicii mei au fost oameni cu puțină carte, dar înțelepți, curați și admirabili, votanți PSD după 1990, și nu m-au învățat nici hoția, nici minciuna. Cu unul dintre ei am ascultat îndelung în anii ’80 Vocea Americii și Europa Liberă și am învățat de la el să îi aștept pe americani – aceiași americani pe care domnul Șerban Nicolae îi pune pe picior de egalitate morală cu URSS-ul- , lucru care m-a marcat restul vieții.

Electoratul PSD a fost una dintre plăcile tectonice majore din sociologia României care au sprijinit re-occidentalizarea post-comunistă a Romaniei în momente cheie. Aici îi includ și pe părinții mei, de care de asemenea sunt foarte mândru. Dacă această tectonică socială nu se alinia la proiectul integrării depline a României în lumea occidentală, această integrare nu s-ar fi putut produce.

Valurile de dispreț, chemările la scoatere în afara corpului politic, din păcate uneori legitimate de intelectuali de marca, a acestei categorii de oameni mai vulnerabili, nu fac decât să îi impingă si mai tare în brațele elitelor care și-i asuma și pretind că îi reprezintă, dar de fapt, abuzează de ei. Să nu fiu înteles gresit: acest electorat, ideile lui, votul lui, pot, evident, fi criticate, și o fac uneori eu însumi explicând de ce nu e o idee bună să naționalizăm economia, de exemplu. Ce mă doare e declașarea lui morală, în termeni agresivi ce tind să ii conteste statutul uman și politic, sau chiar să îi dorească dispariția fizică ca pe o fanstasmă de izbăvire. Exact aceeași critică o aduc însă și PSD-ului: disprețul, invectivele și chiar amenințările adresate „tefelistilor” sunt absolut nedemne și inacceptabile pentru un partid de importanță PSD. Diferența, care nu face situația mai putin gravă, este ca aceste injurii nu rezonează în societate în general, și electoratul PSD nu poate fi mobilizat împotriva tinerilor din piața decât dacă domnul Dragnea îi convinge că într-adevăr aceștia au fost trimiși de Soros personal să le ia pensiile, ceea ce este extrem de puțin probabil.

Tot într-un registru toxic situez tendița de a nu recunoaste niciun fel de merit istoric PSD-ului: „nu a făcut niciodată absolut nimic bun”, ca să citez un tânar politician de dreapta de mare (și reală) anvergură, afirmație ce i-a adus altfel rapid un număr mare de like-uri. Puteți urmări pe youtube cum însuși candidatul Emil Constantinescu, într-o dezbatere cu Ion Iliescu dinaintea turului doi al prezidențialelor din 1996 – deci într-un moment cum nu se poate mai conflictual și partizan – explica cum CDR îi oferise sprijin lui Ion Iliescu și guvernului Văcăroiu, în politica externă, odată ce aceasta devenise „după alegerile din 1992, (…) axată pe integrarea europeană si euroatlantică”. PSD sau predecesorii lui a negociat asocierea României la UE, a aplicat pentru aderarea la UE in 1995, la Parteneriatul pentru Pace cu NATO în 1994, apoi guvernul Năstase a mobilizat mașinăria PSD-istă și electoratul sau pentru închiderea negocierilor cu UE, și a finalizat integrarea României în NATO în 2004. Cine crede că știe subtilitățile aderării României la NATO, poate să îl provoace pe Ioan Mircea Pascu la o dezbatere în direct: îi doresc succes. În primavara lui 2004, majoritatea PSD-UDMR a trecut pachetul de legi ale justitiei care încă oferă arhitectura actuală, solidă, cu toate modificările ulterioare, a sistemului de justiție din România, – cel care este supus acum controversatei amendări. Trecerea acestui pachet a permis evitarea suspendării negocierilor de aderare cu România, la cererea Parlamentului European. În calitate, la acea vreme, de consilier politic al Delegației Comisiei Europene în România, am fost strategul și, în mare, am dus la îndeplinire acțiunea de evitare a suspendării negocierilor, care a inclus pachetul de reformă a justiției, deci e un moment pe care îl cunosc bine, pe care liderii de la putere și din opoziție din acel moment sigur și-l amintesc, și este bine documentat în arhiva mea profesională.

Deci: cu toate păcatele lui, care doar în număr extrem de limitat nu sunt și ale altor partide, PSD a fost, și nu din închipuiri, până de curând, fundamental loial traiectoriei occidentale a României, și electoratul lui l-a susținut în acest demers. Cu atât mai dramatică situația în care domnul Dragnea tocmai rupe această continuitate istorică în propriul partid.

În România de după 1989, canalele de legitimare socială sunt istoric dominate de formatori de opinie de dreapta sau, în tot cazul, anti-PSD. Binele și răul social, ce e acceptabil și respectabil și ce nu, se stabilește în mare prin aceste canale. Dar a nu recunoaște niciun fel de merit, nici măcar retroactiv, PSD-ului, a șterge cu buretele memoriei selective chiar și acte de anvergură istorică ale liderilor lui, fie ei si controversați, nu este deloc productiv. Dimpotrivă, fără a fi scuze pentru derapaje, le încurajează, întărind riscul de acaparare a partidului de discursuri populiste și anti-occidentale. Mecanismul memoriei selective funcționează diferit la dreapta: acolo sunt șterse cu buretele de mașina de legitimare socială tocmai greșelile, corupția și faptele reprobabile, iar vindecarea la descoperirea râului se face prin uitare sau ignorare cvasi-instantanee. Așa se face că în numele anti-PSD-ismului, românii au înghițit și corupție, și minciuna, și impostura. Cele de dreapta par să fie mai de calitate. Păcatul originar rămâne totuși al PSD: în 1990, discursul de ură împotriva partidelor istorice și intelectualilor, absența unei minime lustrații, alungarea inițială a lui Corneliu Coposu de la TVR de către Ion Iliescu, niciodată asumate, au fost acte pe care subconștientul colectiv civic nu le-a uitat și iertat până acum, și cere, în continuare, lustrație. Poate și puțin vinovat că nu s-a luptat cu comunismul în timpul comunismului…

Am sperat în acești ani de apartenență la PSD să contribui la o apropiere a celor două Românii, având rădăcinile sociale în una, cea PSD-istă, și trăind, profesional și intelectual, în cealaltă, urbană, civică și culturală. Și probabil că asșfi putut continua să fac asta dacă PSD nu s-ar fi indreptat brusc într-o direcție de neînțeles chiar în raport cu propriul trecut. Oricum, prăpastia dintre cele două Românii este o mare eroare istorică care ne consumă inutil energiile, o prăpastie exploatată de elite de calitate îndoielnică și la stânga, și la dreapta.

În concluzie, puteți crede ce doriți de PSD, dar nu-i urâti electoratul: convingeți-l sau învingeți-l la vot; generați, măcar voi, cei care vă contrastați cu votanții PSD, o elită politică excepțională, care să uimească omenirea prin performanța ei fără egal. Dacă tot suntem aici: electoratul PSD este unul mai fragil social, dar în realitate este un bazin conservator, și așa ar fi tratat în alte părți din Europa. Partidele de dreapta ar trebui să fie interesate să convingă acest electorat, nu să-l umilească.

Viitorul

Demisia din PSD va fi însoțită de demisia imediată din Grupul S&D, și renunțarea la toate dosarele încredințate de acesta din urmă. Multe partide politice din Grupul S&D, în ultimii ani, s-au mutat spre o stângă radicală cu care nu am afinități decât cel mult în materie de pură speculație intelectuală. Legătura mea solidă cu Grupul S&D era delegația PSD, o delegație pragmatică, situată în zona moderată, centristă, a S&D. Odată această legătură desfăcută, mă voi alătura, ca independent, Grupului PPE, care în ultimii ani a ocupat terenul de la centrul spectrului politic, eliberat în mod neinspirat de S&D. Președintele Juncker al Comisiei Europene este cel mai bun si vizibil exemplu al acestei tendințe de mișcare înspre centru a PPE, chiar și după ruperea, de către S&D, fără ca eu să fi fost întrebat sau să fi priceput vreodată de ce, a „marii coaliții” cu PPE din prima jumătate a mandatului euro-parlamentar. Cine are curiozitatea să verifice voturile delegației române din S&D pe subiecte sensibile, precum comerț, economie, industrie, energie, politică externă, securitate, relații trans-Atlantice, Israel, va constata o convergență importantă cu PPE, cel puțin atunci când interesele României sunt în joc.

Nu voi intra în niciun partid sau organizație, fundație, platformă politică, etc., din România. Cu excepția cazului, extrem de puțin probabil, în care voi putea contribui la un moment cu adevărat transformator în politica românească, în lumina principiilor și ideilor explicit sau implicit expuse mai sus, la finalul acestui mandat îmi voi prezenta bilanțul celor 20 de ani petrecuți (cu adevărat) în serviciul public ca ziarist, funcționar european și politician, apoi mă voi retrage din viața publică și mă voi dedica exclusiv proiectelor personale.

Dacă am învățat un lucru în politică în anii din urmă, acela este că ești în permanență suspectat că vrei ceva care i s-ar cuveni colegului tău de partid. Plecând, astăzi, din partid, și la finalul mandatului din politică, nimeni din PSD nu mă mai poate suspecta că fac vreo mișcare tactică, să iau locul cuiva, mic sau mare. De aceea, pentru binele României și al partidului, sper că membrii PSD să citească rândurile acestea fără patimă sau imaginandu-și obișnuitul complot invocat de domnul Dragnea, fie el la nivel planetar sau local. Să ia acest sacrificiu (în sens politic, în sens personal este o mare eliberare) ca pe o ocazie de a suspenda un moment torentul suspiciunii și să reflecteze lucid la răscrucea în care se află România.

Nu înl utimul rând, le muțumesc colegilor europarlamentari din PSD pentru colaborarea excelentă din acești ani, în câteva cazuri, pentru pritenia lor, și pentru numeroasele lucruri învățate de la ei.

 

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.