OPINII

Fericirea este o sursă de bine și de frumos pentru ceilalți!

Oameni dragi, noi trăim în lume, le primim pe toate ale lumii și e firesc să trăim astfel, însă ele nu sunt ținta, nu sunt scopul vieții noastre!
Sunt multe variante spirituale de viețuire, nu pot spune că Biserica este singura variantă , însă depinde ce-ți dorești, ce căutare ai și care este finalitatea căii pe care alegi să pășești.
Un lucru este cert: fără o viață spirituală omul nu poate trăi, nu poate găsi înțelesuri, nu poate alunga frici, fobii, temeri uriașe din interiorul său.
Când realizează lucrul acesta și pășește pe o cale spirituală, va observa că acest fel de viețuire îi dă posibilitatea să desfacă lumi, idei, să folosească instrumente sufletești pe care nu le-a folosit până atunci, cu care nu a lucrat, despre care nici nu a știut că există înlăuntrul său.
Fericirea este o promisiune! Cu toții ne dorim să fim fericiți.
Până la o vârstă omul e îndreptat spre “a avea”, “a aduna” și chiar face un scop din lucrul acesta. Vine însă o vreme când, de exemplu, nu se mai bucură de ziua sa de naștere la fel de tare ca atunci când era tânăr. Nu-i mai arde de petreceri, pentru că realizează că fiecare an ce trece, din viața sa trece nu de altundeva și că, fiecare an ce se adaugă, îl duce, de fapt, mai aproape de sfârșitul său pe pământ.
E o realitate, chiar dacă e greu de primit pentru mulți dintre noi. Gândul la moarte poate fi însă salvator, să știți. El îl face pe om să reconsidere, să redefinească starea de fericire. Îl reașază, reechilibrează în el valorile vieții și omul începe să se întrebe serios “Ce poate aduce cu adevărat fericirea în inima sa?”
Suntem toți dependenți de fericire, oricât am încerca să minimalizăm dorința acesta. De asta iubim, pentru că nădăjduim să trăim fericirea, de asta muncim, pentru că dorim să câștigăm și să simțim fericirea dată de un oarecare confort financiar, de asta vrem să cunoaștem, să vedem lumea, să aflăm, pentru că așa credem că descoperim starea de bine. Suntem dependenți de starea aceasta pe care o aduc diferite variante de viețuire și concentrați, din păcate, până la epuizare, pentru a o dobândi în fel și chip.
Viața noastră este foarte fragilă. Suntem influențați extrem de tare de cele mai mici probleme de viață, de ce spune lumea, de cum e vremea, de lucruri extrem de lumești în care ne rătăcim. Starea noastră sufletească se poate schimba de la un minut la altul, influențată fiind de o vorbă, de o știre, de o întâmplare sau poate doar de ploaie.
Suntem, așadar, extrem de firavi și dezechilibrați sufletește, pentru că nu am înțeles (chiar după mulți ani de venit la biserică) de ce ne-a chemat Dumnezeu la viață, care este scopul nostru, care este Calea Iubirii arătată de Hristos.l pe care ne-a invitat să pășim.
Avem nevoie de hărți, de un model de existență, iar Biserica asta face: oferă omului harta, modelul. Este extraordinar de important însă să știi ce-ți dorești, să-ți cunoști și să-ți stabilești ținta. Lucrul acesta, înțelepciunea aceasta ține de un fel de a privi lumea, de a gândi și de o practică zilnică.
Oameni dragi, noi trăim în lume, le primim pe toate ale lumii și e firesc să trăim astfel, însă ele nu sunt ținta, nu sunt scopul vieții noastre! Omul trezit sufletește are o Țintă superioară acestei lumi. El nu se mai plânge, în scaunul spovedaniei, de ceea ce nu are, de ceea ce-i lipsește, de ceea ce-l nemulțumește la ceilalți, de problemele lumii, ci este concentrat asupra luptei cu sine, și pe relația sa cu Dumnezeu. E minunat să fii într-o relație vie (nu închipuită cu Dumnezeu!), să primești mângâierea Lui, “diploma” Sa, însă aceasta nu se face doar din cuvinte, ci prin altoirea la Cale.
Biserica este o Cale profundă, un mod de viață pe care nu-l dobândești discutând, intersectându-te tangențial cu ea, ci practicând-o. Omul ce relaționează constant cu Dumnezeu, ce practică viața Sa, ce se roagă, va împrumuta din Însușirile Sale…așa cum doi oameni care se iubesc își împrumută unul altuia particularitățile lor, felul lor de a fi, de a gândi, de a viețui.
Omul “altoit” la Biserică deprinde arta relaxării față de lume și a tensionării față de Dumnezeu. Pe acesta nu-l mai stresează lumea, nu-l mai supără nimic, nu urlă, nu se agită, nu condamnă, nu se mai ceartă cu oamenii, nu se contorsionează și dă cu fundul de pământ atunci când lucrurile nu ies așa cum își dorește el, pentru că a învățat să tensioneze, cu forțe uriașe, momentele de petrecere cu Dumnezeu. Acesta este Omul fericit!
FERICIREA este, așadar, o stare care nu trece, pe care omul nu o pierde la prima “adiere”.
Lângă un om fericit nu te simți rău. Omul fericit, lângă care stai, cu care vorbești, nu te plictisește, nu te obosește, nu te parazitează. El este o bucurie care nu se mai termină, este o sursă de bine și de frumos pentru ceilalți! El este omul care se află într-o relație vie cu Dumnezeu…