Duminica a șasea după Rusalii ne prezintă într-una dintre cele două pericope evanghelice – cealaltă fiind a praznicului, aici: în onoarea participanților și personalului auxiliar de la Sinodul IV Ecumenic din 451 de la Calcedon, moment de limpezire dogmatică cu efecte ample, până azi – un episod scurt, aparent fără multă încărcătură simbolică și cu o acțiune minimă în platou. Să îl recitim pe Matei: „În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea și a venit în cetatea Sa. Și, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.”
Cetatea era Capernaum, locul unde Domnul trăgea frecvent între două drumuri prin regiune. Altfel spus, se întorcea acasă, în acel loc pe care, precum noi, referindu-ne la hotel sau studentul la cămin sau monahul la mânăstire, îl numim astfel. Oamenii erau obișnuiți cu El și mica echipă de Apostoli, ucenici și de gură cască sapiențiali. Să ne amintim că era taman orașul în a cărui sinagogă El face tâlcuiri la Lege, chiar predică, și tot acolo o vindecă pe soacra lui Petru. Ei bine, la o asemenea revenire, să fi fost pe seară, Domnul este abordat de aparținătorii persoanei cu dizabilități pe care abia o salvaseră de la un cămin din ghearele directoarei economice. Probabil că veniseră acolo din altă parte atrași de renumele Lui de tămăduitor, reclama de la om la om, ca și bârfa, fiind, atunci și acum, imbatabilă și gratis. Cum am văzut mai sus, El nu stă pe gânduri și, văzând convingerea, credința lor, precum și suferința cumplită a umbrei de om de pe targă, îl vindecă în secunda doi. După care, prompt, mica ceartă, deja cunoscută din alte capitole și, cum știm, culminând în procesul Lui de la Ierusalim, cu nomenklatura județului, cu cei care, de data asta, nu erau scandalizați de momentul ales, nefiind sâmbătă, ci de modul cum pune Hristos problema. Mă opresc aici la acuza de fond perpetuată până la crucificare și chiar după: hula.
Ce poate fi mai scandalos, mai revoltător, mai inacceptabil, mai obraznic și mai nerușinat ca un oarecare, „un cetățean” cu „probleme de caracter”, să invoce și să facă binele când tu, zi de zi, nu faci mai nimic, dar afirmi că tot bine faci, îmbogățindu-te pe seama speranței lipsite de alternative a nefericiților? Cum altfel să numești tupeul cuiva, a unuia despre care, ai aflat tu din sursă sigură, este membru al unui serviciu secret și care onorează nevoile unor oameni, a unor anonimi, fiind solidar cu ei, așa, de sanchi, doar ca să te submineze preelectoral, denunțând public că nu este în regulă să îi lași în mizeria suferinței lor ca și când nu ar exista? De ce alt cuvânt mai poți face uz, confruntat fiind cu exemplul omului onest, cinstit, direct și nefățarnic, articulat și liber? Cum să nu spargi oglinda sau să nu dai tot felul de telefoane? Mă mir că nu L-au luat deja atunci în pumni, așa, ca la Vlădiceni. Bine, cum am sugerat deja, o vor face mai târziu când Îi vor înscena o judecată dreaptă, adevărată și sinceră precum le era și credința. Până să ajungem însă acolo pe parcursul anului liturgic, keep in touch și nu uitați:
Sus să avem inimile!
Radu Preda
