Înalţă-ţi rugăciunea la Dumnezeu îndurător nu contabil!

Autor: Wilhelm Danca

Rugăciunea are o putere extraordinară. Unește contrariile, îl unește pe om cu Dumnezeu, pe cel păcătos cu cel sfânt, pământul cu cerul și așa mai departe. Dar pentru asta se cere îndeplinită o condiție, și anume să fie făcută bine! Există multe feluri de rugăciune, nu doar rugăciuni de laudă, de mulțumire, de cerere, particulare sau comunitare etc. Având un caracter personal, putem spune că există atâtea feluri de rugăciune câți oameni sunt. Într-adevăr, dacă analizăm cu atenție felul în care cineva se roagă, vom descoperi interiorul ființei rugătorului, mai exact caracterul acestuia.
Acest lucru l-am desprins din evanghelia duminicii de astăzi (Lc 18, 9-14) și l-am meditat împreună cu credincioșii prezenți la liturghia de la catedrala sf. Iosif din București. Astfel, am descoperit și am analizat împreună două feluri de rugăciune. Rugăciunea fariseului și rugăciunea vameșului. Ele sunt deosebite pentru că persoanele lor sunt diferite. Noi avem câte puțin din fiecare. Pe care o practicăm mai des?

Fariseul este bogat în fapte bune, atât de bogat încât în el nu mai poate intre nici milostivirea lui Dumnezeu. Este plin de sine, se mândrește cu faptele lui bune. Această revărsare egoistă a sinelui îi ocultează privirea. Nu poate să-l vadă pe Dumnezeu așa cum este, adică iubire, dar nici pe aproapele, imaginea lui Dumnezeu pe pământ. Rugăciunea lui nu ajunge la cerul iubirii milostive, ci la un fel de Dumnezeu contabil. Rugăciunea fariseului nu este invocare, ci revendicare. Are fapte bune, da, mai multe decât alții, de aceea Dumnezeu „trebuie” să-l asculte! Rugăciunea fariseului nu ține cont de un lucru fundamental, și anume că Dumnezeu este iubire, iar faptele bune ar trebui să fie un răspuns la această iubire. Rugăciunea revendicare se bazează pe iubirea exagerată de sine, ratează întâlnirea cu Dumnezeu și blochează comuniunea cu oamenii.

Rugăciunea vameșului este rugăciunea celui sărac în fapte bune. Golindu-se de sine pe dinăuntru, vameșul îi face loc lui Dumnezeu în casa ființei sale. Da, este bogat în exterior, în cele materiale, dar sărac de sine în interior. Trăiește din plin nevoia de Dumnezeu, de aceea îi adresează Domnului o rugăciune de invocare, nu de revendicare. Dumnezeul vameșului este Tată iertător, nu Judecător legalist sau contabil. Vameșul ne învață astăzi că umilința este condiția esențială pentru o rugăciune bună. Într-adevăr, după ce și-a recunoscut propria mizerie, vameșul i-a cerut Domnului: „Dumnezeului, îndură-te de mine păcătosul!” (Lc 18, 13). Rugăciunea păcătosului smerit trece dincolo de nori și ajunge la Dumnezeul milostiv. Rugăciunea fariseului îngâmfat ajunge la nori, dar nu trece dincolo, se întoarce pe pământ fără să aducă roade.
Pe scurt, din evanghelia de astăzi, a reieșit că smerenia este condiția pentru a primi darul rugăciunii care ajunge la Dumnezeu milostivire.

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.