ACTUALITATE

Începe Postul Mare

Postul Sfintelor Paşti, cunoscut şi ca Postul Mare, începe anul acesta la 2 martie, fiind cel mai lung şi cel mai aspru dintre posturile rânduite de Biserica Ortodoxă.

Cuvântul “sec”, din sintagma “lăsatul secului”, e înţeles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post, însă Sfinţii Părinţi nu pun accentul doar pe mâncare, ci şi pe “seclum” (saeculum), adică pe lumea împătimită, amintind că, pe perioada postului, omul cel vechi, cel păcătos trebuie să dispară treptat, un prim pas pe această cale fiind sentimentul de căinţă. Postul îmbină astfel ambele elemente constitutive ale naturii omeneşti, căci nu cu jumătăţi de măsură trebuie să se mulţumească credinciosul, ci trebuie sa-L întâmpine pe Hristos cu întreaga sa natură: trup şi suflet.

Dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe, Postul Sfintelor Paşti este cel mai aspru şi cel mai lung, căci durează 40 de zile, la care se adaugă Săptămâna Patimilor. Fiind ultima zi înaintea unei lungi perioade de privaţiuni asumate, ziua de lăsatul secului reprezintă un prilej de sărbătoare. În funcţie de zonă, însă, ea prezintă variaţii calendaristice, fiind celebrată fie în duminica lăsatului sec de carne, fie în cea a lăsatului sec de brânză, menţionează Ion Ghinoiu în volumul “Sărbători şi obiceiuri româneşti” (Ed. Elion, 2002). În unele zone, pregătirile încep din ziua de sâmbătă, care este marcată în special de obiceiuri legate de cultul morţilor. Se fac parastase şi se dă mâncare de pomană. Se pregătesc tot felul de bunătăţi, se coace pâinea, apoi se fac plăcinţele cu mălai în frunze de varză, tăiţei cu nucă sau cu mac, poame coapte.

Duminică, toată familia se aşază la masă şi trebuie să mănânce pe săturate, pentru că de acum încolo nu se va mai putea mânca “de dulce”. În trecut, în această zi se ţineau cele mai mari şezători. Tinerii se adunau la o casă din sat, iar fetele aduceau gogoşi şi plăcinte calde. Era ultima noapte în care se mai puteau distra, până la Paşti. În unele zone, sărbătoarea se asemăna cu Revelionul, se juca mult, se mânca şi se bea din abundenţă, şi purta nume specifice diferitelor zone: Priveghi, Alimori, La Zăpostit, Hodăiţe, Refenele, Opaiţ, se arată pe site-ul www.crestinortodox.ro. În Muntenia, petrecerea era familială: cei mici veneau la cei mari, copiii la părinţi, finii la naşi şi aduceau câte un plocon, sărutau mâna gazdei şi cereau iertare, pentru a intra împăcaţi cu toată lumea în Postul Mare.

Lăsatul secului este situat între solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară, având astfel şi rolul de a marca victoria luminii asupra întunericului. În trecut, petrecerea avea loc sub cerul liber, de obicei pe un deal sau în locul cel mai înalt din zonă, unde se aprindeau focuri din paie sau lemne aduse de săteni, explozia de bucurie manifestându-se prin aceste luminaţii. Focul se numeşte “priveghi” şi, fiind aprins înainte de Postul Mare, i se spune Priveghiul cel Mare, iar petrecerii i se dădea valoare de An Nou. Acolo, sătenii cântau, jucau, mâncau şi făceau strigături, cu urări pentru a fi iertaţi şi purificaţi. În Maramureş, strigăturile se încheiau prin versurile: “cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. Petrecerea continua până spre miezul nopţii, moment în care fiecare mesean mânca câte un ou, zicând: “ouşor, ouşor, să-mi fie postul mai uşor”.

Lăsatul secului este un prilej de bucurie, la care iau parte toţi membrii comunităţii, despărţind simetric un ciclu de sărbători ce se întinde pe durata a două săptămâni, o parte dintre ele fiind celebrate înaintea lăsatului secului, în Săptămâna Albă, altele după, în Săptămâna Caii lui Sân’ Toader.