ACTUALITATE, EDUCAŢIE/CULTURĂ

Ioana Nicolaie, câștigătoare a Premiului Radio România Cultural 2020 cu romanul ,,Cartea Reghinei”

Scriitoarea Ioana Nicolaie se numără printre câștigătorii Premiilor Radio România Cultural, romanul ,,Cartea Reghinei” impunându-se în fruntea clasamentului la secțiunea ,,Proză”. Bucuria a fost mare pentru scriitoarea originară din Sângeorz-Băi atunci când a aflat, pe calea undelor, decizia juriului, poate și pentru faptul că nu se aștepta la acest premiu din două motive pe care ni le-a împărtășit: ,,a fost un an editorial bun, cu multe cărți de calibru, dar și pentru că eu chiar nu sunt obișnuită cu premiile”.

Despre importanța premiului obținut, dar și despre ,,Cartea Reghinei”, am vorbit cu Ioana Nicolaie care a avut amabilitatea să-mi răspundă la câteva întrebările de mai jos.

Ce reprezintă premiul pentru tine premiul acordat de Radio România Cultural?

O victorie, desigur, însă nu una genuină, căci vine la pachet cu trecerea timpului. Cum așa? Am debutat acum douăzeci de ani, când viitorul era mult mai dens și mai fără sfârșit decât este azi. Am scris constant, cărți de versuri mai întâi, apoi romane, m-am luptat cu fiecare zi să-mi procur puțin timp sau, când locuiam într-un apartament minuscul și aveam copil mic, să-mi găsesc puțin spațiu în care să-mi pot aduna gândurile. N-a fost deloc simplu cu asta și, dacă o vreme m-au bucurat nominalizările – toate volumele mele au fost luate-n calcul la diferite premii -, treptat am înțeles că ele pot să fie sau nu, pe când ceea ce ai tu de transmis, dacă reușești s-o faci așa cum trebuie, atunci are șanse mai mari să ajungă la câțiva oameni care se regăsesc în literatura ta. Cine mai știe azi care-au fost cărțile premiate acum 15 ani sau și numai acum 5 ani? Când am aflat prin telefon că eu sunt câștigătoarea acestui premiu, m-am simțit deodată mică și, cum din camera băiatului meu se auzea Peter Gabriel, am început să dansez ca-n adolescență. Cu figuri, adică. Mi-ar fi plăcut să fiu la festivitatea care-ar fi trebuit să aibă loc la Teatrul Odeon, într-o sală superbă, să urc pe scenă, să fiu între prieteni. Dar zilele astea stăm în casă, nu doar pentru noi, ci, mai ales, pentru cei din jurul nostru. Și ne gândim printre altele și la ce contează cu adevărat în viețile noastre. Eu, de pildă, plănuiam ca peste numai două zile să vin cu Biblioteca Melior într-o școală din județul Bistrița-Năsăud. Nici n-am mai anunțat proiectul acesta, de trei săptămâni suntem toți într-o încremenire ciudată, căci afară, în jurul nostru, șuieră un fel de taifun otrăvit. Despre viață și moarte e vorba-n el. Iar asta ne paralizează, ne simțim spectatori, nu putem decide, nu pricepem niciunul ce rol avem în spectacol. Dar un rol avem.

Te așteptai să câștigi acest premiu important?

Premiile Radio România Cultural sunt prestigioase cu adevărat și, mai ales, oneste. Cei care le decid nu sunt doar jurnaliști culturali remarcabili, ci și eseiști sau scriitori. Care-i calitatea lor cea mai mare? Faptul că se dau pe bune, că-n culisele lor nu e vorba de jocuri literare. De aceea, în fiecare an eu am fost atentă la ele și am consonat deseori cu deciziile juriului. E drept că am mai fost nominalizată la ele și-n trecut, atât cu o carte de versuri, ”Autoimun”, cât și cu ”Pelinul negru”, un roman care-a fost pe lista scurtă la opt dintre premiile noastre. Cum atunci distincția n-a ajuns la mine, nici acum nu mă așteptam la ea. Tocmai pentru că a fost un an editorial bun, cu multe cărți de calibru, dar și pentru că eu chiar nu sunt obișnuită cu premiile. N-am fost niciodată o răsfățată a lor, într-un fel ciudat a trebuit să tot dovedesc cu fiecare volum al meu că nu, nu mă aflu contextual în literatură, că am câte ceva de spus în cursa asta dementă în care fiecare face ce știe mai bine ca să reziste. Iar eu știu să scriu, să vorbesc despre lumile mele, să le găsesc, să le explorez cu uluire și, dacă am noroc, să ajung să le arăt după cine știe cât timp și efort și altora.

Cât de greu ai scris ,,Cartea Reghinei”, cea care ți-a adus acest premiu?

Am mai zis despre asta, e complicat, căci povestea se leagă și de spitalul din Bistrița. Acum trei veri, o săptămână întreagă am stat acolo, la terapie intensivă, lângă mama. În salon erau bolnavi care mureau, ea însă, știam asta, avea să supraviețuiască. O îngrijeam precum o infirmieră, noaptea venea o soră sau un frate de-al meu să mă înlocuiască. Nu ieșeam din spital decât până la farmacie sau, ca să beau o cafea, la OMV-ul din apropiere. Acolo mă uitam la trecători, la copii, la angajații care ordonau produse sau curățau mesele, la vara adâncă, dar în ruptul capului n-aș fi putut să-mi sun prietenii din oraș și să vorbesc cu ei și numai pentru o jumătate de ceas. Căci nu mai aveam cuvinte, cum nici mama, după atacul cerebral devastator, nu mai avea. Sunetele erau toate-n capul ei, de-a valma, ca și cuvintele, ca și toate poveștile pe care a trebuit să le găsesc, aidoma unui scufundător care-i nevoit să coboare în abisul cel mai mare. Am scris greu, da, cu un fel de disperare și cu destul de multă vină. Când am terminat cartea eram singură, soțul meu avea evenimente culturale-n altă țară, așa că, în cea mai mare liniște, am izbucnit în plâns. Gata, terminasem. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe sora mea care se afla atunci lângă căpătâiul mamei. Te rog, i-am zis, apleacă-te și spune-i că i-am scris cartea, căci te va-nțelege. Spune-i că i-am scris, în sfârșit, după atâtea zeci de ani, cartea.

Este cartea ta de suflet?

Grea întrebare, căci nu poți compara dreptunghiul cu pătratul, minutarul cu secundarul, copilul brun cu acela plin de pistrui și roșcat. Fiecare carte e o proiecție, în fiecare se pune materie cerebrală și suflet, doar că în unele alcătuirea poate să pară mai armonioasă decât în altele. Ce știu eu e că fără poezie n-aș fi reușit niciodată s-o închipui nici pe Agustina, fetița din ”Pelinul negru” în mintea căreia am locuit la fel de greu ca-n ”Cartea Reghinei”, și nici pe Reghina. Ba și-n cărțile mele pentru copii e câte o nuanță care vine din arta esențializării care-i poezia. În ”Vertijia”, am, la un moment dat, un loc fără timp. În ”Ferbonia” sunt tot felul de semințe literare fără de care n-aș fi scris așa cartea. Iar ”Spionul Kme”, nu mai zic, e o jucărie literară. Copiii nu trebuie să simtă asta și m-am străduit să n-o simtă. Dar dacă se vor găsi cititori și printre cei mai mari, atunci vor înțelege despre ce vorbesc.

Felicitări și mult succes!