La Aniversară. Andrei Pleșu la 70 de ani

Autor: Adrian Papahagi

A fost disident înainte de 1989, ministru și consilier prezidențial după Revoluție, cercetător în istoria artei în tinerețe, iar mai apoi fondator și rector al unei admirabile Școli de studii avansate. Și în ordinea gândului, parcursul lui a fost exemplar: și-a petrecut anii tinereții studiind frumosul în artă, cei ai maturității reflectând la cele morale și politice, iar în anii din urmă s-a oprit asupra îngerilor și a parabolelor lui Iisus. Acest itinerarium mentis de la estetică spre filozofia morală, iar în cele din urmă spre metafizică și teologie, descrie de bună seamă un înțelept – însă nicidecum unul solemn și încruntat, ci unul socratic și volubil, care se dezvăluie în for, nu în aulă, și nu se dă înapoi nici de la banchetul în care celestele idei sunt acompaniate de mai terestrele bucate.

Nu voi uita sfatul pe care ni l-a dat mai multora pe când flirtam cu politica: „fiți simpatici!” Ei bine, el a știut mereu să fie simpatic, să spună lucrurile grave într-un stil grațios, reușind performanța să nu scrie niciun rând bolovănos, sforăitor sau banal. În chip manifest, Andrei Pleșu e plin de har, de grație, de spirit, de duh (și nu mă joc doar cu cvasi-sinonimele pe care ni le permite așezarea noastră la răspântia dintre Roma și Bizanț). Cu toate acestea, este în egală măsură un om greu, iar această greutate nu îi vine din fizicul bonom (la care ne asemănăm), ci din înrădăcinarea în cultura majoră a vechii Europe, pe care a promovat-o nedogmatic și la Colegiul Noua Europă. Zisa lui Caragiale, „Sunt vechi, domnule”, sub care apare săptămânal Dilema Veche, îl descrie perfect pe Andrei Pleșu – să notăm în treacăt că doar omul vechi învechește bine, iar maestrul nostru confirmă această observație.

Un conservator jovial, ca orice autentic om vechi, un Socrate epicureic, dar mai presus de toate un honnête homme în sens pascalian, lucru rar într-o lume dominată de alte tipare umane – iată cum poate fi descris pe scurt omul Andrei Pleșu. Sunt convins că s-ar mulțumi, ca Pascal, chiar și numai cu ultima calitate.

În ce mă privește, l-am cunoscut pe Andrei Pleșu în anii ’80, ca prieten al tatălui meu, care ar fi împlinit la rându-i 70 de ani peste câteva luni. M-am numărat, mult mai târziu, printre bursierii Colegiului Noua Europă, alături de prieteni precum Mihai Neamțu, Bogdan Tătaru-Cazaban sau Petre Guran, pe urmele lui Teodor Baconschi și Horia-Roman Patapievici. M-a încurajat discret, dar aproape patern, în cele intelectuale și în scurta,dar intensa mea implicare politică. Îi datorez deci recunoștință și îmi face plăcere să recunosc acest lucru acum, când nu se poate bănui că aș urmări vreun interes mărturisindu-mi admirația (în România admirația e mereu suspectă, în timp ce invidia și insulta trec drept spirit critic).

Sper, deci, că dl. Pleșu va rămâne încă multă vreme printre noi, și îi urez să îl întreacă la ani pe Neagu Djuvara, de a cărui figură îl apropie erudiția fără țâfnă, curajul rostirii și irezistibila sa bonomie. Iar nouă, și în special tinerilor care vin după noi, ne-aș dori să fim capabili, în epoca resentimentului generalizat, să recunoaștem în Andrei Pleșu și în puținii ca el modele autentice de gentleman, de intelectual sau de om de stat, și să înțelegem, în fine, de ce merită păstrată civilizația vechii Europe în veacul dominat de omul recent.

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.