Liberi

Autor: Traian Ungureanu

Ştim, în sfîrşit, ce ne-am face fără noi înşine: am fi la fel. Paradoxul e atît de activ în lumea pe care am construit-o sau, mai degrabă, am doborît-o, încît poate fi explicat cu o singură lovitură de condei: ştim să trăim refuzînd timpul.

De aproape 30 de ani, convieţuim cu iluzia renaşterii umane şi politice. Însă, în tot acest timp, singurul lucru care ne-a reuşit a fost devalorizarea şi eliminarea formelor de viaţă cu noimă şi viitor. Am dizolvat, am falsificat sau am tăiat panglici în pustiu, atît de des, încît ne-am copt debusolarea. Acum, în 2019, am dat de zidul de celofan care ne desparte de golul absolut şi ne lasă să îi întrevedem, amuzaţi, grozăvia. Am ajuns, adică, exact ce şi cum sîntem azi: irelevanţi şi, practic, inexistenţi, în timpul propriilor noastre vieţi.

Naufragiul nu e de comentat ci numai de constatat. Nefiind un accident provocat din afară, ci regula care exclude excepţiile, avem motive să credem că ne aflăm în faţa unei vocaţii pe care o punem la treabă până la istovire. Trăim consecvent într-o poveste bîlbîită, cu resturi de partide, partide inexistente, politicieni străini născuţi la Bîrlad sau pe Someş, demnitari înhămaţi la propriile şireturi şi, pe deasupra tuturor, stoluri de vorbe slobode ca gîndul dezlipit de minte.

O comedie de grotă capitonată cu rahat a înghiţit orice pretenţie de auto-guvernare.  Numele actorilor sînt scurte, întîmplătoare şi neinteligibile. PSD e ALDE, iar ALDE poate fi şi orice altceva, dar PNL e PNL cînd nu e PSD, deşi se poate suprapune cu USR dacă PSD se recunoaşte în PRO România care dă şi cîmp de manevre, şi numele ţării.

Toate astea, azi. Mîine, nu. Sau pe dos. Nu mai există un partid stimabil, un partid şchiop, dar dispus la efort, la tîrîitul stîngaci înainte. Surpriza e mică sau nulă, într-o ţară în care nu mai există acord gramatical, şosele, limite, educaţie şi ierarhie de merit. Aşa cum ştim deja, lipsa acestor forme de organizare şi seriozitate nu e o problemă. Putem trăi şi fără ele, în caz că nu murim pe şosea, loviţi de drogaţi selecţi din familii alese sau în spital, mîncaţi de viruşi emeriţi.

Avem Parlament dar nu e clar de ce. E şi mai puţin clar de ce ar trebui să fie altfel. Preşedintele, prim-ministrul, curtenii, magistraţii, paznicii, analiştii, procurorii şi şoferii îşi seamănă şi se merită reciproc. Toţi se ştiu perfect inutili şi perfect îndreptăţiţi, iar asta îi ţine legaţi într-o frăţie care bate cele mai reuşite cupluri siameze. Cine se scandalizează în faţa bordelului care adună candidaţii la prezidenţialele ce vin suferă cast de imunitate la cunoaştere.

Politica internă şi politica externă sînt totuna şi, la un loc, fac minus oricît. Oricine poate fi ministru de Interne sau ministru de Externe. Azi, un domn veteran în regimuri de orice fel, mîine o doamnă debutantă în faţa hărţilor şi tot aşa, într-o ţară care nu mai face diferenţa între azi şi mîine, pricepuţi şi nepricepuţi. Care e problema? Vă îngropăm în diplome de studii europene!

Nimic nu mai e în picioare. Nimic nu  mai e stimabil sau notabil şi nu mai contează. Am ajuns în acea stare de împăcare cu propria noastră irelevanţă care înconjoară ambalajele înainte de reciclare. În 2014, ultima oară cînd cineva a fost animat de un ideal politic, ne-am ales cu un preşedinte răpus de suficienţă, ca o stauie uitată în tren. Inevitabil, peste două luni, vom repeta greşeala, convinşi de interminabila chemare la lupta pentru răul cel mai mic. Plus drona cu euforizante de deasupra: Europa.

Multă lume uită convenabil că la ultimele alegeri europarlamentare alegătorii au zdrobit PSD. Şi totuşi, PSD dă Comisarul European. Legal şi perfect european. Cine se uită mai departe va observa, dacă are curajul să ţină ochii întredeschişi, că UE nu iubeşte decît alegerile pe care le cîştigă partidele şi administraţiile aprobate de UE. Nu există legături directe şi reale între UE şi democraţie.

Asta ne poate consola doar în măsura în care aflăm că mentorii noştri sînt în siguranţă. Amvonul din care ne vorbesc memorabil şi exemplar e perfect apărat – inclusiv de surprizele nesupusei idei democratice. De aici drama colectivă a fanilor din patetica euro-galerie română. Mai toţi cred că imitaţia dă masă şi conţinut, fără să înţeleagă grozăvia anorexică la care se expun.

În cele din urmă, palavrele apocaliptice de mai sus se străduie să muşamalizeze adevărul istoric brut, scos la iveală cu atîta trudă, în 30 de ani de tembelism: nu ne putem guverna.

Asta înseamnă să recunoaştem în degradarea lui 2019 un prieten vechi şi fidel. Căci, dintotdeana, am fost bine doar sub guvernări străine. Lăsaţi singuri şi de capul nostru, am oscilat constant între demagogie liberală şi auto-distrugere prin prostie escaladată.

Prima variantă – demagogia liberală surpinsă în flagrant de Caragiale – a asigurat  o ipocrizie militantă şi a lăsat neatinsă societatea. Mai exact, majoritatea needucată şi ignorată pe motiv de inadecvare la idealuri, cultură şi progres. Cu asta am făcut rost, în mai puţin de 20 de ani de la Unire, de extremism legionar.

A doua cale – automutilarea sistematică prin prostie – e rezultatul lipsei de constituire internă şi e confundată, mereu, cu lipsa personajelor sau a claselor potrivite pentru „a scoate ţara din criză“. Ea a camuflat existenţa unei societăţi fără  valori şi a înlesnit cataclismul comunist. E exact mecanismul care face, astăzi, atîta lume bună să acuze prostia olimpică a Vioricăi Dăncilă şi moşmondeala reptiliană de tip ALDE. Criticii se limitează la a observa, decent, dar limitat, că Împăratul e gol. De fapt, problema e alta: Împăratul nu are croitori. Începînd cu Mult Preafericitul Daniel şi încheind cu Insuficient Deschisa Societate Soroş, nimeni nu mai ştie să educe şi să doteze o clasă de lideri adevăraţi.

Am petrecut prea mult fără noi înşine şi, pentru că ne-am obişnuit cu propria absenţă, am ajuns la concluzia indiferentă după care vom supravieţui oricum, pe deasupra şi, mai ales, pe dedesubtul istoriei. Ce ar trebui să înţelegem cu resemnare inteligentă e că guvernările străine au fost singura situaţie care a pus capăt îndelungatei noastre rătăciri fără deplasare. Dar asta, numai dacă Stăpînirea a fost occidentală, luminată şi directă, cu toate hăţurile în mînă.

Soluţia UE putea fi, încă o dată, ocazia regrupării noastre mintale şi administrative. Numai că UE nu guvernează direct şi nu recurge la ocupaţie. Noi avem nevoie de o recolonizare culturală, în genul marilor corecţii impuse cu acte scrise şi pumnul gol de Imperii civilizatoare. În fond, ele ne-au lăsat Transilvania şi Bucovina îndeajuns de bine clădite pentru a face faţă festivalului veneric de 40 de ani al comunismului.

Nu ne mai paşte aşa ceva. Sîntem, iar, în cea mai proastă poziţie istorică. Adică, îndeajuns de liberi pentru a ne face rău pînă la sfîrșit.

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.