Marea Răscoală din Transilvania de la 1784. Documentar

Răscoala ţărănească din Transilvania din 1784, numită şi „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”, a fost o importantă acţiune de revoltă a ţărănimii iobage împotriva constrângerilor feudale la care era supusă. La ea au participat iobagi români, maghiari, saşi de pe domeniile nobililor şi statului, mineri din Munţii Apuseni şi ocnele din Maramureş, meşteşugari, preoţi. Răscoala de la 1784 a izbucnit pe 2 noiembrie şi s-a încheiat la sfârşitul lui decembrie 1784, când capii răscoalei au fost capturaţi şi executaţi într-un mod cumplit de către autorităţi.

La începutul secolului al XVIII-lea, se instalase în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă. Stăpâni ai pământului din zonă rămăseseră în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se suprapusese cea austriacă. Iobagii români ajungeau să fie impozitaţi de două ori. Într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia.

Deşi împărăteasa Maria Tereza emite decretul de toleranţă pentru românii de religie ortodoxă din Transilvania şi le permite numirea unui episcop ortodox, măsurile nu au efectele scontate. Fiul ei, Iosif al II-lea, a ajuns prima oară în Transilvania pe când era asociat la tron, în 1773. În timpul călătoriei a adunat un număr impresionant de petiţii, cam 19.000, la fel şi cu prilejul celei de-a doua călătorii, din 1783. Conducătorul răscoalei, Horea, a fost de patru ori la Viena pentru a-i prezenta împăratului nedreptăţile la care sunt supuşi ţăranii români din Transilvania, ultima audienţă fiind în aprilie 1784.

În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala din anul 1784.

Vasile Ursu Nicola, cunoscut ca Horea, a fost, alături de Ion Oargă (Cloşca) şi Marcu Giurgiu (Crişan), conducătorul răscoalei ţărăneşti. Horea era un ţăran ager la minte, care făcuse serviciul militar în Austria, unde învăţase limba germană. La izbucnirea răscoalei, Ion Oargă (Cloşca) avea 37 ani şi fusese deja la Viena de trei ori, ducând împreună cu Horea petiţiile adresate de ţărani împăratului Iosif al II-lea. A fost pe toată durata răscoalei cel mai apropiat colaborator şi prieten al lui Horea. Marcu Giurgiu (Crişan) a comandat acţiunile ţăranilor răsculaţi din Zarand, activând apoi la Câmpeni, Abrud şi Cricău. Din tabăra sa a pornit, în numele lui Horea, ultimatumul ţăranilor (11 noiembrie 1784) ce au luptat apoi împotriva trupelor austriece în Zarand, la Brad şi la Hălmagiu.

La 2 noiembrie, Crişan a adunat iobagii răsculaţi în afara satului Curechiu, încercând să îi convingă să continue drumul spre Alba Iulia, dar ţăranii erau speriaţi de intervenţia trimişilor nobilimii. Ei se temeau că mergând la Alba Iulia le vor fi atacate familiile rămase acasă. Adunarea ţăranilor s-a mutat la biserica din sat, unde până la urmă Crişan a reuşit să îi convingă să atace nobilimea. De la Curechiu mulţimea iobagilor s-a îndreptat spre Crişcior, unde a sosit înainte de vremea amiezii. Aici a avut loc primul atac, fiind ucişi aproape toţi nobilii întâlniţi în cale, iar casele şi clădirile care le aparţineau au fost devastate şi bunurile jefuite. În jurul orei 15:00, tot pe 2 noiembrie, iobagii au atacat oraşul Brad, unde au ucis o parte din nobilii care opuneau rezistenţă.

Mişcarea începută în comitatul Zarandului se întinde şi în comitatul Hunedoarei. În ziua de 4 noiembrie, cete de ţărani ard castelul baronului Anton Iosika din Brabişca, pe Valea Mureşului, iar în următoarele două zile ţăranii distrug şi ard toate curţile nobililor. O mulţime de nobili şi preoţi unguri a fost executaţi. Ţăranii veniţi din Zarand îi pun în mişcare şi pe iobagii de pe Valea Streiului şi din Ţara Haţegului, unde de asemenea, mulţimea ţăranilor răsculaţi devastează şi dă foc edificiilor nobililor din aproape toate comunele până la graniţa Ţării Româneşti.

La 5 noiembrie răscoala ajunge la Deva, dar eşuează în încercarea de a cuceri oraşul. Horea adresează nobilimii refugiate în oraş un ultimatum, care rezuma ideile politice şi sociale ale răscoalei:

„Nobilul comitat, împreună cu toţi stăpânii de moşii şi cu toată seminţia lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moşii să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nemeşeşti. Şi ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitele şi nobilii stăpâni de moşii se vor învoi la aceasta, ţăranii le făgăduiesc pace, iar în semnul păcii să ridice pe cetate, pe la marginile oraşului, pe prăjini cât mai înalte, steaguri albe”.

Programul cerea şi eliberarea ţăranilor arestaţi, preconiza eliberarea naţională şi organizarea, după planurile lui Horea, a unei “republici populare”.

Răscoala s-a întins, ajungând şi în părţile Aradului, Maramureşului şi Sibiului, la ea participând şi ţărani saşi şi maghiari. Pentru a câştiga timp, autorităţile militare şi civile au semnat armistiţii cu răsculaţii. Au avut loc lupte grele între răsculaţi şi trupele imperiale, succesul fiind de partea ţăranilor.

La 7 decembrie, ţăranii au fost învinşi la Mihăileni, iar peste o săptămână, Horea a cerut oamenilor să se retragă la casele lor pe timp de iarnă.

Pentru a-l prinde pe Horea, nobilii au pus pe capul lui un premiu de 300 de galbeni. Pasurile de trecere în Ţara Românească şi Moldova erau riguros supravegheate, ca nu cumva capii revoluţiei să fugă acolo. Guvernul din Viena a intervenit şi la Constantinopol, pentru ca turcii să nu dea azil răsculaţilor ardeleni.

Prin trădare, la 27 decembrie 1784, Horea şi Cloşca au fost prinşi în pădurea Scoruşetului din Munţii Gilăului. În 30 ianuarie 1785 a căzut prizonier şi Crişan. Arestaţii au fost depuşi la Alba Iulia. S-a constituit o comisie de anchetă, condusă de baronul Anton Iankovic, care a cercetat desfăşurarea răscoalei şi pe cei trei conducători ai acesteia. Crişan s-a spânzurat în închisoare cu legăturile de la opinci, iar Horea şi Cloşca au fost supuşi celei mai grele pedepse prevăzută de Codex Theresianum: „Rota fragendos”, frângerea pe roată fără „lovitură de graţie”, pentru a nu îi scuti de chinuri.

Documentele vremii spun că  cei doi au fost duşi la locul execuţiei, Dealul Furcilor, urcaţi în câte un car şi însoţiţi de un escadron de cavalerie din Toscana şi de 300 de pedestraşi. Au fost aduşi să privească execuţia câte trei bătrâni şi câte trei tineri din fiecare sat din cele patru comitate în care s-a desfăşurat răscoala, ca “să-i înspăimânte de a mai încerca vreodată asemenea fapte”.

Potrivit sentinţei, celor doi trebuia să li se frângă cu roata toate membrele, iar corpurile să fie tăiate în patru. “Capul şi părţile corpului să le fie duse să se pună pe roate pe lângă diferite drumuri, anume în comunele unde au săvârşit cruzimile cele mai scelerate, iar inimile şi intestinele lor să fie îngropate la locul supliciului”, se arăta în sentinţă.

Conform ordinului împăratului, ca “toţi românii care vor fi neîndoios cunoscuţi că au comis maltratări, să fie mutaţi cu vitele şi ustensilele lor”, sute de moţi au fost strămutaţi în Banat şi Bucovina. Moţilor li se acordă libertatea păşunatului, scutirea de cărăuşie, desfiinţarea servituţii personale şi a legării de glie (august 1785), căsătorii fără consimţământul nobilului şi dreptul la învăţătură.

Răscoala s-a bucurat de un larg ecou în străinătate. Din Austria până în Portugalia, din Germania până în Italia s-au publicat broşuri, calendare, articole de presă, rapoarte diplomatice, gravuri privind liderii răscoalei. Unii oameni de cultură şi filosofi au apărat şi explicat acţiunea ţăranilor. Lui Horea i s-a atribuit, cu precădere de către presa europeană, gândul de a reface Dacia, fiind chiar numit “Rex Daciae”.

Surse: Octavian Beu, Răscoala lui Horia 1784-1785, Bucureşti 1935, www.enciclopediaromaniei.ro, www.istorie-pe-scurt.ro, Septem Castra (www.7castra.wordpress.com), Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca (documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/transilvania/1925).

Documentarea: Bianca Ioniţă.

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.