Mari oameni de stat ai României. Take Ionescu

Take Ionescu a fost un om politic, jurist, diplomat, s-a remarcat în viaţa politică prin calităţile sale de orator talentat şi a produs prima mare scindare a conservatorismului românesc, fondându-şi propriul partid.

În perioada Vechiului Regat, Ionescu s-a remarcat îndeosebi în funcţia de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ca ministru de Finanţe. Take Ionescu a fost exponentul cel mai autorizat al diplomaţiei româneşti în perioada imediat următoare Primului Război Mondial, de numele său legându-se crearea Micii Înţelegeri, o alianţă la nivel regional, care urmărea să creeze un climat de pace şi securitate în centrul şi sud-estul Europei. Ambiţionându-se să devină măcar o dată în viaţă şef de guvern, Take Ionescu a căzut victimă manevrelor politice din umbră ale lui Ion I. C. Brătianu.

Pe numele său de botez Dumitru Ion, Take Ionescu a fost fiul unui negustor de cereale din Ploieşti, Gheorghe Ion. Ulterior, tânărul Take şi-a adăugat la numele de familie sufixul escu, deoarece aşa era moda vremii. Şcoala primară o urmează în localitatea natală, iar studiile secundare la Liceul „Sf. Petru şi Pavel”, continuate la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. Între 1875 – 1881, Take Ionescu urmează cursuri universitare la Paris, obţinând doctoratul în drept.

De la liberali la conservatori.

Întors în ţară, devine avocat în Baroul Ilfov, începând să fie tot mai cunoscut pentru discursurile sale remarcabile. În această perioadă se înscrie în Partidul Naţional Liberal, pe listele căruia va deveni deputat în 1884.

S-a remarcat de la început prin talentul său oratoric deosebit, apreciat de oamenii vremii cu apelativul „Tăchiţă gură de aur”. Nemulţumit de dominaţia familiei Brătianu din politica românească, Ionescu îi părăseşte pe liberali, formând un grup dizident.

Se înscrie în Partidul Conservator în 1891, unde considera că îşi va putea mai uşor în valoare calităţile de om politic. În acest timp se remarcă şi ca un foarte bun gazetar, contribuind cu succes la editarea ziarului „Timpul”. S-a impus rapid ca unul dintre liderii marcanţi ai conservatorilor şi va fi cooptat ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apoi ministru al Finanţelor în guvernele conservatoare.

Scindarea Partidului Conservator.

Vizibil incomodat atât de „bătrânii partidului”, cât şi de junimişti, Take Ionescu produce prima mare scindare din istorie a Partidului Conservator. Astfel, pe 3 februarie 1908, el fondează Partidul Conservator-Democrat. Cu toate acestea, colaborarea dintre takişti şi conservatori nu a încetat, iar între 14 octombrie 1912 – 31 decembrie 1913, mai mulţi takişti au fost cooptaţi în al doilea cabinet condus de Titu Maiorescu. Take Ionescu a primit portofoliul Internelor. În perioada ministeriatului său a fost dată o nouă lege pentru organizarea Ministerului de Interne, potrivit căreia în compunerea lui au intrat servicii centrale şi speciale, între care şi Direcţiunea Generală a Închisorilor. De perioada lui este legată şi crearea Bibliotecii de specialitate a Ministerului de Interne şi „Regulamentul de circulaţie a automobilelor”.

De asemenea, a reprezentat România la Conferinţa de Pace de la Bucureşti, care a încheiat Al Doilea Război Balcanic şi în urma căreia ţara noastră a primit Cadrilaterul.

Partizan al Antantei, Ionescu s-a pronunţat pentru neutralitatea României la începutul primului conflict mondial. La Consiliul de Coroană din 14 august 1916, s-a exprimat pentru ca ţara noastră să declare război Austro-Ungariei, având în vedere desfăşurarea operaţiunilor militare. După formarea unui nou guvern condus de Ionel Brătianu la Iaşi, pe 11 decembrie 1916, mai mulţi takişti au fost cooptaţi în cabinet, iar Take Ionescu va deveni vicepreşedinte al Consiliului de miniştri (10 iulie 1917).

După demisia guvernului la 26 ianuarie 1918, înfricoşat de urmările unei păci înrobitoare cu Puterile Centrale, Ionescu a preferat să plece în străinătate, la Paris. De aici, a reuşit să aducă însemnate servicii cauzei naţionale a românilor, din poziţia de preşedinte al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor, creat la 20 septembrie 1918. A rămas în capitala Franţei şi pe timpul lucrărilor Conferinţei de Pace. Deşi nu a făcut parte din delegaţia română, prin manevrele de culise a jucat un rol important. Ionescu a făcut lobby-uri agresive pe lângă marile cancelarii occidentale pentru a obţine o situaţie mai favorabilă pentru România.

Revenit în ţară, a reluat activitatea partidului pe care l-a fondat şi i-a schimbat definitiv titulatura în Partidul Democrat pe 19 octombrie 1919, intuind soarta grea pe care o vor avea partidele conservatoare după Marea Unire şi introducerea votului universal. Noul program prevedea aplicarea votului universal, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, reformă agrară, ziua de 8 ore de lucru, scoaterea BNR de sub dominaţia liberală şi altele.

Este important de menţionat că Take Ionescu a schimbat de mai multe ori titulatura formaţiunii sale politice, deţinând un adevărat record în acest sens. În octombrie 1916, în urma fuziunii cu Partidul Conservator-Nicolae Filipescu, PCD a adoptat de numirea de Partidul Conservator Naţionalist. După Marea Unire, s-a intitulat Partidul Conservator Unionist, iar în final a adoptat denumirea de Partidul Democrat.

Pe 13 martie 1920, alături de colegii săi Dimitrie Greceanu şi Nicolae Titulescu, Take Ionescu a acceptat să facă parte din guvernul condus de Alexandru Averescu.

Prim-ministru. Votul de blam. Decesul

Ambiţionându-se să devină măcar o dată în viaţă şef de guvern, Take Ionescu a căzut victimă manevrelor politice din umbră ale lui Ion I. C. Brătianu. Urmând sugestia regelui Ferdinand I, la 11 decembrie 1921, şi-a dat demisia din fruntea Ministerului de Externe. Criza politică declanşată l-a determinat pe Alexandru Averescu să depună mandatul guvernului peste două zile. În aceste condiţii, pe 17 decembrie, şeful statului l-a desemnat preşedinte al Consiliului de miniştri. După cum menţiona istoricul Nicolae Iorga, „Take Ionescu simţea în spatele său dogoritoarea patimă de stăpânire lui Ion Brătianu”. El a depus eforturi pe lângă şefii de partide pentru le câştiga încrederea, dar demersurile sale au eşuat. Astfel, pe 17 ianuarie 1922, guvernul a primit un vot de blam în Parlament şi a fost nevoit să-şi depună mandatul. Se punea capăt ultimului guvern conservator din istoria României. De altfel, acesta a rămas singurul caz din viaţa politică interbelică, când Corpurile legiuitoare au determinat căderea unui guvern prin votul lor.

În luna martie 1922, dezamăgit de cei care i-au dat votul de neîncredere, pleacă într-o vacanţă în Italia. Câteva luni mi târziu, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi s-a stins din viaţă pe 21 iunie 1922, la vârsta de 63 de ani. Decesul său a reprezentat şi sfârşitul activităţii partidului pe care l-a fondat. Pe 21 noiembrie 1922, PD va fuziona cu Partidul Naţional Român, condus de Iuliu Maniu.

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.