Mari personalități ale Transilvaniei. Petru Maior

Numele lui Petru Maior este strâns legat de ceilalţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, Samuil Micu Clain, Gheorghe Şincai şi I. Budai-Deleanu, din veacul luminilor, şi de toate generaţiile Şcolii Ardelene care au urmat, căci fiecare generaţie prelua făclia şi o ducea mai departe. Ceea ce unul nu reuşea să facă, continuau urmaşii, această solidaritate s-a transmis peste veacuri. Ei toţi au fost exponenţii aspiraţiilor naţionale şi sociale ale românilor din Transilvania şi „factori activi pentru făurirea culturii noastre moderne”. De asemenea, ei toţi sunt fiii Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, creatoarea Şcolii Ardelene.

Petru Maior s-a născut, cel mai probabil în 1760. Există o incertitudine, data oscilând între 1756-1760. Petru Maior este fiul protopopului greco-catolic Gheorghe Maior din Căpuşul de Câmpie, judeţul Mureş, localitate în care s-a născut. La Căpuşul de Câmpie Petru Maior a urmat şcoala primară, clasele gimnaziale la Colegiul Reformat din Târgu Mureş, iar liceul la Blaj (1771-1774). Continuă studiile la Roma şi Viena, la Roma, teologia şi filozofia, la Colegiul „De Propaganda Fide” (1774-1779), la Viena, dreptul (1779-1780), la finalul cărora se înapoiază la Blaj (1780), unde este numit profesor de logică, metafizică şi dreptul natural. După patru ani părăseşte Ordinul „Sfântul Vasile cel Mare” în care intrase şi, ca preot, primeşte Protopopiatul Reghinului şi al Gurghiului (1785-1809). Timp de 20 de ani, cât a fost protopop, s-a remarcat printr-o intensă activitate, ţinea conferinţe pentru cultura preoţilor şi a poporului, sprijinea şi controla şcolile confesionale săteşti. În anul 1809 se stabileşte la Buda, unde va fi „crăiesc revizor”, corector al cărţilor româneşti care se tipăreau în importanta tipografie de la Buda unde lucrase înainte Samuil Micu. După mărturisirea sa, a optat pentru acest serviciu „mai mult să poată sluji neamul”. La Buda a trăit şi a lucrat până la sfârşitul vieţii, 14 februarie 1821.

Petru Maior a reuşit să-şi publice în timpul vieţii operele cele mai importante şi să aibă o mare influenţă asupra contemporanilor şi a posterităţii, ceea ce îl determină pe Nicolae Iorga să intituleze cel mai mare capitol din „Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea”: „Epoca lui Petru Maior”.

Petru Maior a scris lucrări teologice: „Didahii, adică învăţături pentru creşterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morţi” (Buda, 1809), „Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi” (Buda, 1809), „Predice, sau învăţături la toate duminicile şi sărbătorile anului” (1810-1811) şi „Procanon”, operă care prezintă şi explică canoanele bisericeşti.

Dintre lucrările istorice opera principală a lui Maior este „Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (Buda, 1812), cu deviza „Anevoie este a nu grăi adevărul”, în care tratează originea şi continuitatea elementului roman în Dacia. Pentru reprezentanţii Şcolii Ardelene, câştigarea drepturilor românilor era posibilă prin dovezi istorice şi lingvistice. Opera se distinge printr-o prezentare critică şi polemică în problemele esenţiale ale istoriei noastre, ale originii şi continuităţii, contestate de unii istorici străini, cum sunt istoricii austrieci: F. J. Sulzer, J. K. Eder, J. Ch. von Engel şi B. Kopitar.

O altă lucrare istorică este: „Istoria Besearecei Românilor, atât a cestor din coace, precum şi a celor din colo de Dunăre”, Buda, 1821. Lucrarea are două părţi: istoria creştinismului la români, în care, cu argumente, dovedeşte că poporul român s-a născut creştin datorită coloniştilor romani aduşi în Dacia. Tot aici tratează Unirea cu Roma, la 1700, şi urmările benefice ale revenirii la Biserica Romei. În partea a doua prezintă istoricul Episcopiilor din Transilvania.

În lingvistică, Petru Maior, considerat un lingvist modern, a afirmat adevăruri rămase valabile până în zilele noastre.A contribuit şi la elaborarea primului dicţionar etimologic al limbii române, „Dicţionarul de la Buda” (1825), la care au lucrat Samuil Micu, canonicul orădean Ioan Corneli şi alţii.
În ceea ce priveşte scrierea şi ortografia limbii române, a fost, ca toţi reprezentanţii Şcolii Ardelene, adeptul scrierii cu caractere latine. Lui îi datorăm în ortografia noastră semnele diacritice de sub ş şi ţ, precum şi scrierea după modelul italian a lui: che, chi, ghe, ghi.

Petru Maior, cu modestie, spunea adesea: „Eu numai cât am aruncat sămânţa…”, considerându-se un întemeietor. Dar meritul său prin tot ce a creat este esenţial: „a introdus în istoriografia şi lingvistica noastră principiul critic ca bază a cercetărilor”. Prin Şcoala Ardeleană, deci inclusiv prin opera lui Petru Maior, „istoria încetează de a mai fi la noi simplă povestire, ci analiză critică a faptelor şi a izvoarelor. Petru Maior a fost unul dintre preoţii acestei Biserici, model „de smerită slujire” a Bisericii şi a culturii poporului său.

sursa wikipedia; episcopia greco-catolică Oradea

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.