Gheorghe (George) I. Brătianu a fost un istoric şi om politic român, profesor universitar, membru al Academiei Române, victimă a regimului comunist din România.
Gheorghe (George) I. Brătianu s-a născut la 21 Ianuarie 1898 (după alte informaţii, la 03.02.1898), la Ruginoasa, în judeţul Iaşi. Era fiul lui Ion (Ionel) I. C. Brătianu.
Nicolae Iorga a fost cel care i-a publicat primul studiu, „O oaste moldovenească acum trei veacuri”, în „Revista istorică”, reprezentând debutul istoriografic al tânărului Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 16 ani. La 17 ani Gheorghe Brătianu a înfiinţat revista- manuscris „Încercări”.
După intrarea României în război, la 15 august 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani, se înrolează voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. În perioada 10 octombrie 1916 – 31 martie 1917 a urmat cursurile şcolii de ofiţeri de rezervă de artilerie, la Iaşi, iar la 1 iunie 1917 este avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917, participând la luptele grele de la Cireşoaia, a fost rănit, iar după însănătoşire a ajuns din nou pe front, în Bucovina. Experienţa de pe front şi-a expus-o în cartea „File rupte din cartea războiului”.
În 1917 se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1919, când obţine licenţa în drept. Fiind atras de istorie, abandonează cariera juridică şi se înscrie la Universitatea Sorbona din Paris, unde frecventează cursurile unor istorici prestigioşi, ca Ferdinand Lot şi Charles Diehl, şi obţine licenţa în litere în 1921. Ulterior a devenit doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuţi (1923). În 1929 avea să susţină doctoratul (de stat) francez la Sorbona în Franţa, cu teza intitulată „Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIe siècle” (Cercetări asupra comerţului genovez din Marea Neagră), obţinând titlul de doctor (de stat) în litere. Teza propriu-zisă a fost tipărită la Paris, chiar în anul susţinerii la Sorbona, adică în 1929.
În 1924, devine profesor universitar la catedra de istorie universală a Universităţii din Iaşi, iar din 1940, a Universităţii din Bucureşti. În anul 1928 devine membru corespondent al Academiei Române şi membru titular în 1942. Între 1935 şi 1947 îndeplineşte funcţia de director al Institutului de Istorie Universală din Iaşi (1935 – 1940) şi apoi al Institutului de Istorie Universală „Nicolae Iorga” din Bucureşti (1941 – 1947). În anii ’30, a fost şeful unei fracţiuni dizidente a Partidului Naţional Liberal, pe care o înfiinţase. Încă din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, Gheorghe brătianu a fost ales membru corespondent al Societăţii Ligure di Storia Patria din Genova (1925),în 1935 membru al Institutului Kondakov din Praga, iar în 1936 al Societăţii de Ştiinţe şi Litere din Boemia. În 1926 a fost desemnat membru al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice.
Gheorghe I. Brătianu se va înscrie în 1926 în Partidul Naţional Liberal iar la 12 octombrie 1927 va deveni şef al organizaţiei Iaşi a PNL. În 1930, nemulţumit de politica PNL, care se opunea cu înverşunare întoarcerii în ţară a lui Carol Caraiman, viitorul rege Carol al II-lea , omul politic Gheorghe I. Brătianu, care era unul din susţinătorii viitorului rege, va da curs sugestiilor acestuia, şi va sparge unitatea PNL prin crearea unei grupări liberale dizidente: PNL Gheorghe Brătianu (Georgist), în perioada 1930-1938. Va fi exclus din PNL ca urmare a atitudinii sale. Odată cu Gheorghe I. Brătianu vor pleca din PNL o serie de personalităţi marcante ale culturii şi politicii româneşti interbelice, precum Ştefan Ciobanu, Constantin C. Giurescu, P. P. Panaitescu, Simion Mehedinţi, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, etc… Fără a avea o influenţă electorală notabilă, noua formaţiune politică, în primii ani de la înfiinţare, a sprijinit politica lui Carol al II-lea, dar s-a distanţat ulterior de aceasta, pe măsură ce acesta continua politica de fărâmiţare a partidelor şi de întărire a puterii sale personale.
În planul politicii externe, Gheorghe I. Brătianu s-a opus în mod categoric politicii duse de Nicolae Titulescu de apropiere de Uniunea Sovietică, respingând orice fel de alianţă cu aceasta, fiind convins de faptul că o alianţă cu Germania nazistă ar fi un lucru benefic pentru România. Regele Carol al II-lea notează în jurnalul său că istoricul Gheorghe I. Brătianu era „marele apostol al înţelegerii cu Germania”.
La alegerile din decembrie 1937, ultimele alegeri libere din România interbelică, a semnat pactul de neagresiune electorală cu Iuliu Maniu (PNŢ) şi Corneliu Zelea Codreanu, care reprezenta Mişcarea Legionară, împotriva guvernului condus de Gheorghe Tătărescu, prim ministru PNL, însă fără sprijinul bătrânilor din partid în frunte cu Dinu Brătianu. Scorul electoral al partidului condus de către Gheorghe I. Brătianu a fost de 3,89% (119.361 voturi). În aceste condiţii, Gheorghe Brătianu decide să se reîntoarcă în PNL, iar la 10 ianuarie va avea loc fuziunea dintre cele două formaţiuni. După numai trei luni partidele politice vor fi dizolvate, iar liberalii se vor vedea nevoiţi să activeze în ilegalitate. La 14 februarie 1938, este emis un „decret-lege” prin care orice fel de activitate politică devenea ilegală, instaurând astfel dictatura regală.
În 1947, în cadrul represiunilor dezlănţuite de autorităţile comuniste, este înlăturat de la catedra universitară şi de la conducerea institutului de istorie, în septembrie i se fixează domiciliu forţat şi i se interzic contactele externe. La 9 iunie 1948 – odată cu reorganizarea Academiei Române, – care ia acum numele de Academia R.P.R. – i se retrage calitatea de academician ca, dealtfel, altor 97 de personalităţi ştiinţifice şi culturale româneşti.
În noaptea de 7/8 mai 1950, este arestat de organele securităţii şi întemniţat la închisoarea din Sighet,fiind reţinut aproape trei ani, fără să fi fost judecat şi condamnat. Moare pe 23 1953, în închisoarea Sighetu Marmaţiei.
