În Filosofia culturii, Tudor Vianu consemna apariția unui tip de intelectual caracteristic, și anume tipul „conducătorului cultural”, al „omului de cultură care nu cultivă numai o specialitate științifică anumită, ci care reflectează la destinul global al culturii noastre și care se simte răspunzător de întreaga orientare a civilizației țării”. Acestui tip îi aparține, putem spune, și personalitatea complexă a lui Constantin Rădulescu-Motru, continuator direct al celui care a deschis o astfel de cale în România, în secolul al XIX-lea, Titu Maiorescu.
Rădulescu, care avea să adauge mai târziu la numele său și pe acela de Motru, s-a născut la 15 februarie 1868, în comuna Butoiești, din județul Mehedinți. După absolvirea studiilor liceale la Craiova, se înscrie la Universitatea din București, unde își trece licența în drept, în 1888, iar licența în filosofie în 1889, intrând în relații apropiate cu Titu Maiorescu. Între 1889 și 1893 pleacă la studii în străinătate, dedicându-se îndeosebi psihologiei. La Paris audiază cursurile neurologului Jules Soury, ale lui Th. Ribot, lucrează în laboratorul de psihologie experimentală atunci înființat, condus de H. Beaunis, frecventează clinica de psihiatrie a lui Charcot. În Germania, după un semestru petrecut la München, studiază la Leipzig în laboratorul lui Wilhelm Wundt. În 1893 își trece doctoratul în filosofie cu teza: Zur Entwickelung von Kant’s Theorie der Naturcausalität (Cu privire la geneza teoriei lui Kant asupra cauzalității în natură), lucrare pe care Wundt o publică în același an în revista sa „Philosophische Studien”.1
În 1892, își adaugă numele de Motru la cel de Rădulescu.Un an mai târziu, devine doctor în filosofie cu teza Zur Entwickelung von Kant’s Theorie der Naturkausalität. Henri Bergson a citat teza lui Rădulescu-Motru în lucrarea Introduction a la Metaphysique. În 1897 înființează „Studii filosofice” care va deveni „Revista de filosofie”. Între 1895 și 1899 este bibliotecar la biblioteca Fundației Universitare Carol I. În 1918 devine director al Teatrului Național din București. În 1923 este primit în Academia Română pentru ca în 1938 să devină președintele acestei instituții, funcție exercitată până în 1941.
La 20 aprilie 1944 este numit profesor universitar de către Ministerul Instrucţiunii Publice. Începe să publice „Cultura română şi politicianismul”; „Psihologia martorului”; „Psihologia industriaşului”; „Puterea sufletească”; „Psihologia ciocoismului”; „Poporanismul politic şi democraţia conservatoare”; „Naţionalismul politic şi democraţia conservatoare”; „Naţionalismul. Cum se înţelege şi cum trebuie să se înţeleagă”; „Elemente de metafizică”; „Sufletul neamului nostru”; „Calităţi bune şi defecte”. Publică piesele de treatru: „Domnul Luca” şi „Păr de lup”.
Constantin Rădulescu-Motru a avut mult de suferit pentru că a refuzat să recunoască marxismul ca ştiinţă. A fost un adversar înverşunat al comunismului.
După Decembrie 1989, Constantin Rădulescu-Motru, a fost reconfirmat, la 2 februarie 1990, membru al Academiei Române.
