EDUCAŢIE/CULTURĂ

Mari scriitori români. Garabet Ibrăileanu

Garabet Ibrăileanu a fost un critic și istoric literar, eseist, pedagog, redactor literar și romancier român. Este una dintre cele mai influente personalități din literatura română a primelor decenii din secolul al XX-lea, teoretician, promotor al criticii literare științifice (direcția poporanistă), creator literar, profesor de istoria literaturii române la Universitatea din Iași și principal redactor al revistei Viața românească între anii 1906 și 1930.

Garabet Ibrăileanu s-a născut la Târgu Frumos la 23 mai 1871, dintr-o veche familie armenească din Moldova.

Alucrat şi colaborat la publicaţiile Orientul, Școala Nouă, la Adevărul și Critică social, Evenimentul literar  Lumea nouă, Noua revistă Română a lui Constantin Rădulescu-Motru, Viața Românească, Momentul, Însemnări literare, Munca, 

În iunie 1890, Garabet Ibrăileanu termină liceul și în toamnă, își ia examenul de bacalaureat la Universitatea din Iași. Se înscrie la Facultatea de litere și filozofie a Universității din Iași

Termină Școala Normală Superioară în anul 1894, iar în aprilie 1895 susține examenul și obține licența în științe istorico-filozofice. O cunoaște pe Elena Carp (n. 25 mai 1873), viitoarea sa soție.

Se naște Maria, unicul lor copil.

În martie, aprilie și mai 1904 face, cu Elena, o călătorie în străinătate, în Austria, Germania, Italia, Elveția.

La 18 decembrie 1907, Ministerul îi acordă titlul de profesor definitiv iar pe 1 septembrie 1908 este numit profesor suplinitor la catedra Istoria literaturii române moderne a Facultății de litere din Iași.

Ibrăileanu se înscrie la doctorat în decembrie 1911 iar în 1912 publică teza de doctorat Opera literară a d-lui Vlahuță, în urma căreia primește titlul de doctor. În iunie Consiliul facultății propune numirea lui Ibrăileanu ca la aceeași catedră,

Va publica volumul Note și impresii.

Îi apare volumul Scriitori și curente (1909), apoi Amintiri din copilărie și adolescență,  volumele După război și Scriitori români și străini (1921). Între 1924-1925 redactează romanul Adela într-o primă versiune, pe care o citește soției și prietenilor. În 1927 lucrează la o ediție a poeziilor lui Eminescu ce va fi editată în 1930 de Cultura națională. În același an apar volumele Studii literare și Privind viața.

Între 1890 și 1895, Garabet Ibrăileanu frecventează la Universitatea din Iași cursurile Facultății de Filosofie, istorie și literatură, concomitent urmează școala normală superioară.

În 1908 a ocupat catedra de literatură modernă de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, pe care a servit-o până în 1934. Profesorul Ibrăileanu a reluat strălucita tradiție a societății Junimea și a revistei Convorbiri literare prin reunirea în jurul revistei Viața românească a celor mai însemnați scriitori ai epocii și prin orientarea mișcării literare a vremii în direcția creației de caracter specific, legată de realitățile naționale contemporane.

Spiritul democratic al lui Garabet Ibrăileanu a ferit poporanismul, în cei 10 ani de existență, din prima serie a revistei Viața românească, de excese ca și de exclusivism, permițând scriitorilor importanți ai epocii, Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Gala Galaction, Octavian Goga, Tudor Arghezi etc. să-și dezvolte liber activitatea.

Opera critică a lui Garabet Ibrăileanu, al treilea moment important în critica românească, poate fi privită ca o sinteză a direcțiilor anterioare ilustrate de Titu Maiorescu și C. Dobrogeanu-Gherea. Întâia lucrare importanta a lui Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească (1908) este un eseu sociologic. Autorul analizează geneza formelor culturii în România, luând ca documente operele scriitorilor mai însemnați din perioada 1840-1880, adică din momentul apariției revistei lui Mihail Kogălniceanu, Dacia literară – unde se afirmă pentru întâia oară spiritul critic, condamnându-se literatura de imitație și se atrage atenția asupra necesității reprezentării caracterului național – până la constituirea statului român modern, când România a luat fizionomia unui stat european. 

Apar volume de critică, Scriitori și curente (1909), Opera literară a d-lui Vlahuță (1912), Note și impresii (1920), După război (1921), Scriitori români și străini (1926), Studii literare (1930) conțin observații mereu valoroase despre clasici (Cârlova, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale) sau despre contemporani la impunerea cărora Ibrăileanu a contribuit (Sadoveanu, I.Al. Brătescu-Voinești, Gala Galaction, G. Topârceanu, Demostene Botez, Mihai Codreanu, Otilia Cazimir, Ionel Teodoreanu, Henriette Ivonne Stahl).

Două eseuri originale, de răsunet ale lui Ibrăileanu sunt Literatura și societatea, apărut ca introducere la teza de doctorat Opera literară a d-lui Vlahuță și, respectiv, Creație și analiză din volumul Studii literare.

Un volum de aforisme privitoare la conduita înțeleptului privind viața (1930) și un roman de analiză a sentimentului iubirii Adela (1933), clasic în literatura noastră, încheie activitatea lui Garabet Ibrăileanu. Pentru multilaterala sa activitate, Academia Română l-a ales membru postmortem. Garabet Ibrăileanu a rămas în amintirea tuturor celor care l-au cunoscut drept un profesor impecabil, impunător șef de cenaclu, om de o rară distincție sufletească, prieten de neuitat, intelectual de o elevată ținută, a cărui operă se constituie într-un moment remarcabil în istoria criticii românești.

1934, boala se agravează, în aprilie suportă la București o intervenție chirurgicală, spre toamnă, este internat la sanatoriul Casa Diaconeselor din București.

A părăsit lumea celor vii în noaptea de 10 spre 11 martie 1936.