OPINII

Nu mai am speranță că vom putea crea vreodată alternativa la noul om nou, hămesit și acaparator

Trebuie să vă mărturisesc ceva. După deja șase ani de președinție Iohannis, simt tot mai acut că trăiesc în propria mea țară nedorit, ca în exil sau sub ocupație. L-am votat de două ori în turul II pe acest personaj fad și meschin, ca să nu iasă golanul și toanta de la PSD, deși aveam sentimentul că nu înțelege sau chiar detestă profund România ortodoxă.
În ultimii ani, m-am simțit acasă, iubit și prețuit, doar în interiorul Bisericii și în mijlocul creștinilor, de orice confesiune ar fi ei, sau în lumea academică și culturală rămasă nepoluată de protocronism sau de stângism sincron.
În special, comuniunea caldă și directă cu zeci de mii de oameni decenți m-a făcut să uit că schimbarea în România este doar schimbul de gardă între corupții agramați ai vechii stângi feseniste și activiștii de servicii cu spoială occidentală ai noii stângi globaliste, o ecuație din care majoritatea românilor sunt din nou excluși.
Nu mai am speranță că vom putea crea vreodată alternativa la noul om nou, hămesit și acaparator, la toate tenițele, la toți ștefănuții, vlăduții sau bulaii activiști pe care ni-i impune sistemul sub patronajul lui Iohannis.
Tot ce putem face e să rezistăm noii barbarii așa cum am rezistat celei comuniste și celei pesediste: într-un prelungit exil interior, încercând să păzim cultura înaltă, credința autentică și mai ales demnitatea umană de asaltul unui nou tip de barbarie.
PS pentru cei care au dificultăți cu limba română, dar comentează revoltați: “România ortodoxă” însemnă acea parte din România care e ortodoxă, nu că toată România e ortodoxă sau că doar ortodocșii sunt români. La fel, “România urbană” nu înseamnă că toată România e urbană, iar cei care trăiesc la țară nu sunt români adevărați.
Adrian Papahagi