OPINII

Onoarea, sau demnitatea, acompaniază mereu libertatea

Omul liber are onoare, fiindcă nu e sluga nimănui. Nu primește ordine, nu își trafichează conștiința și libertatea, chiar dacă funcționează inevitabil într-un sistem ierarhic. Poate avea șefi (administrativi, politici, economici), dar nu stăpâni. Își poate recunoaște datorii morale, dar nu acceptă servituți impuse sau voluntare. Renunță mai degrabă la bani, sau chiar la viață, decât la onoare. Onoarea nu e un păcat, ci reflexul social al demnității umane. Așa își poartă natura prin lume un fiu al lui Dumnezeu. Smerenia (sau modestia) nu este dezonorantă, ci acompaniază onoarea: ea este reverența omului față de perfecțiunea Creatorului, față de sfințenie și geniu, față de ordinea lumii și ierarhiile sale trecătoare, și în general față de demnitatea, unicitatea și irepetabilitatea fiecărei ființe umane. Un om onorabil este un om demn, sau vrednic, sau drept – nu degeaba la hirotonii strigăm: „vrednic este”, „dignus est” și „axios”.

Orgoliul, acest sentiment cavaleresc francez, are ceva luciferic. El poate fi justificat intelectual, politic, economic, fizic, iar oamenii de succes (care sunt, în diverse combinații și proporții, frumoși, energici, harnici, inteligenți, perseverenți sau norocoși) au tendința să fie orgolioși. Un mare scriitor, un întreprinzător de succes sau un șef de stat au orgoliul lor, justificat în logica creației sau a puterii. Când însă reflectezi, ca Ecclesiastul, că toate sunt deșertăciune, că mii de regi sunt astăzi uitați, iar praful lor s-a amestecat cu cel al sclavilor, orgoliul devine derizoriu. Orgoliul e deranjant chiar și la marii oamenii, care oricum nu sunt constant mari, iar uneori pot fi chiar proști sau slabi.

Mândria (superbia) este exacerbarea luciferică a orgoliului, dacă nu creez eu nuanțe semantice excesive. Am văzut neghiobi mândri: în general, orice prostovan care și-a arogat un titlu (poate prin plagiat), o vilă și o limuzină (poate prin corupție) e mândru nevoie mare, confirmând că prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul. Poate că fudulia, acest cuvânt vulgar, surprinde mai bine decât „mândria” sau decât augustul „superbia” derizoriul acestui afect. Vanitatea e mândrie aspirațională, fantasmatică, deci vană, goală. Vanitate înseamnă deșertăciune. Cu alte cuvinte, s-ar putea spune că mândria se fixează pe ceva ce ai realizat sau ai obținut, iar vanitatea pe ceva închipuit.

Am scris acest gând fiindcă mulți confundă smerenia cu slugărnicia sau servitutea, și onoarea sau demnitatea cu orgoliul sau mândria. Firește, demnitatea și smerenia desăvârșite sunt ilustrate de Iisus Hristos, modelul nostru. Intrarea triumfală și smerită în Ierusalim, călare pe fiul asinei, e sinteza perfectă a regalității terestre din profeții, aclamate de mulțimi, a regalității cerești, invizibile majorității oamenilor, și a smereniei condiției adamice. Răspunsurile pe care Iisus le dă apoi, la Ierusalim, învățătorilor, fariseilor, arhiereilor și lui Pilat sunt, din nou, îmbinarea dintre demnitatea regală și dumnezeiască, și smerenia omului aflat sub puternicii zilei. O găsim în chip exemplar la sfinți și martiri (ai închisorilor, de pildă), și în chip discret la toți cei care înțeleg că maximul la care poate ajunge un bun creștin este să fie, în cuvintele lui Pascal, „un honnête homme”, sau cum spunem noi, un om cumsecade.

Autor: Adrian Papahagi