La fiecare plimbare prin parc, cățeii din cartier miros fără grabă toate colțurile, toate florile și copacii și dau din coadă bucuroși de câte ori se întâlnesc cu alți tovarăși de-ai lor.
Noi, cei mari, ființele superioare, trecem peste tot absenți, verificându-ne de zor telefoanele, cu căștile pe urechi și abia dacă zărim copacii, florile – cufundați în grijile zilei, frămantați de drepturile omului și de criza petrolului.
Noi, oamenii, ne petrecem 99 la sută din viața între îngrijorare și planuri despre viitor și regrete din trecut, în timp ce animalul trăiește fiecare clipă a vieții sale în prezent: nu se îngrijorează, nu regretă – pentru el totul este la maximă intensitate – fie bucurie sau durere, fie mâncare, somn sau joacă.
În felul acesta, un câine, cu o durata de viață de 14-15 ani a trăit de fapt cu mult mai mult decât un om de 80 sau 85. Omul se apropie de trăirea autentică, spontană, nemijlocită a realității numai în copilărie (știți voi – perioada aceea în care nu mergeam, ci alergam, pentru că era atât de important să ajungem cât mai repede și nu ne era frică să ne împiedicăm pe cale; când nu vorbeam, ci strigam plini de entuziasm când avem ceva de zis, nu ne interesa dacă ni se dădea voie sau nu, nici dacă ce spuneam era ridicol sau plin de înțelepciune; ne murdăream fără să ne pese de teoria microbilor, ne opream din orice atunci când dădeam de un fluture sau de o floare frumoasă, priveam fără întrerupere norii sau ploaia fără sa stim ceva despre incalzirea planetei).
Mai trăim autentic în timpul somnului, cand ne lasa prada viselor venite din alta lume, precum și în rarele experiențe mistice cărora nu le dăm importanță, sufocați de grija facturilor zilnice și politicii guvernului. Mai suntem vii când dăm pe stradă de un cățel sau un copil simpatic, care ne aduc aminte dintr-o dată că și noi am știut o dată să trăim. Și mai suntem autentici în mijlocul unor dureri intense adevărate și nu închipuite, de cap, de masea, de oase sau de suflet, în care trecutul și viitorul care ne țin prizonieri sunt nevoite să se dizolve pentru a face loc unui prezent extrem de prezent.
Ori tocmai el, momentul prezent, este singurul loc în care îl găsim pe Dumnezeul adevărat (nu cel din manuale), iar acolo unde este Dumnezeu acolo este și paradisul. Prin constrast, iadul este alcătuit din suferința cea mai grea de suportat – nu cea intensă si concreta din prezent, ci tocmai aceea care nu există: regretele sfâșietoare ale trecutului și teroarea viitorului – exact cele asupra cărora nu avem nici o posibilitate de a interveni, pentru că în suferința despre viitor sau suferința despre trecut, Dumnezeu nu este prezent. Acolo suntem lăsați singuri cu demonii noștri.
Așa ca atenție! – nu ne salvăm de iad trăim cu gândul la un paradis îndepartat dintr-un viitor incontrolabil, ci aducând starea de paradis în clipa prezentă deschizând bine ochii la ce ni se întâmplă aici și acum.
Gabriel Purcăruș
