OPINII

Patriotismul nu poate fi job

Nu am încredere în cei care câștigă bani, funcții sau voturi monetizându-și patriotismul. Patriotismul nu poate fi job, ci e subînțeles și firesc (sigur, există și cozi de topor, apologeți nefirești ai ocupației sovietice sau practicanți idioți ai urii de sine și ai “cancel culture”).
Nu-mi plac activiștii de profesie, indiferent de cauza lor (justă, sau nu). Nu cred în filantropia remunerată, cu birou.
Prefer politicienii cu un trecut. Vreau să văd ce au făcut, cum au decis în situații limită. Sunt conservator; nu-mi place să joc la loz în plic. Doar fiindcă sunt prea puțini oameni buni printre cei învechiți în relele politicii sunt dispus uneori să dau credit celor noi.
Observ mereu coliziunea gargarei cu realitatea: îi văd pe cei noi învechindu-se în clientelism și ipocrizie, pe “patrioți” făcând jocurile celor care detestă România, pe activiști îmbogățindu-se și îmburghezindu-se din apărat și salvat te miri ce, pe “luptătorii pentru drepturi” cenzurând și suprimând libertăți.
E deprimant, dar e și tonic să vezi că Homer, Plutarh, Shakespeare sau Dostoievski rămân la fel de actuali pe cât e natura umană de conservatoare.
O singură revoluție radicală a existat în istoria umanității: creștinismul. Tot restul e inerția (extrem de conservatoare) a naturii căzute a omului.
Ciudată alcătuire, un conservator creștin: să înțelegi, fără iluzii, că politica e administrarea în ordine și pace a unor imense haite de lupi flămânzi, și în același timp să urmezi preceptele unei revoluții spirituale, care le cere lupilor să redevină miei, cum pesemne erau în grădina mereu verde.
Adrian Papahagi