Poliţia politică şi justiţia politică

Autor: Dan Pavel

Se împlinesc treizeci de ani de la prăbușirea regimului comunist, dar actorii politici și civici din ţara noastră sunt incoerenţi și incapabili să ajungă la un consens în judecarea moștenirii comunismului. De la bun început, am ratat schimbarea de regim politic, pentru că elitele nu au reușit să dea un răspuns coerent (de tip contract social) privind dilemele raportării la trecutul comunist.

Acum se poate vedea mai clar preţul ratării schimbării de regim politic: ratarea tranziţiei către o democraţie consolidată. Scandalul privind procurorul comunist Augustin Lazăr devenit procuror general în postcomunism stă mărturie. Nu este surprinzător că AL este atacat și apărat de către tabere opuse din spectrul politic și civic. Șocant este însă că apărătorii săi de azi se situau pe poziţii exact opuse acum un sfert de secol, acum 15 ani și acum 10 ani. Apărătorii săi de azi fuseseră partizanii decomunizării, lustraţiei și curăţării societăţii de toţi reprezentanţii aparatului represiv comunist. Șocant este și că atacatorii săi de azi se situau pe poziţii exact opuse acum un sfert de secol, acum 15 ani și acum 10 ani; de fapt, dominaţia FSN/FDSN/PDSR/PSD s-a bazat pe faptul că Ion Iliescu, fostul membru al „conducerii superioare de partid și de stat”, fostul nomenclaturist, a fost ales președinte (cu 85% din voturi, din primul tur de scrutin). Iar odată cu alegerea lui Iliescu, au fost promovate zeci de mii de cadre care trebuiau decomunizate, lustrate.

Răul făcut de foști comuniști, securiști, procurori, reciclaţi a fost imens. Nici un fost procuror comunist, nici un fost judecător comunist nu a fost schimbat din funcţie. Iar procurorii și judecătorii din generaţiile următoare au fost educaţi de către cei care înainte au făcut justiţie politică. Or, tocmai feseniștii au ajuns să-l conteste pe Lazăr de pe poziţiile apărării foștilor deţinuţi politici de la penitenciarul Aiud. Iar opoziţia antifesenistă-antipedeseristă a ajuns să-l susţină pe Lazăr, minimalizând statutul său de reprezentant al aparatului represiv. Permutarea poziţiilor a produs o totală confuzie morală într-o societate în care oricum reperele etice au contat tot mai puţin în politică, mai ales după dispariţia lui Corneliu Coposu.

Ca să înţelegem ceea ce s-a petrecut, ar trebui să încetăm de a mai considera România „buricul pământului” (omphalos). Este necesară expunerea problemelor în context internaţional și examinarea lor din perspectivă comparativă. Mereu ne-am ferit să învăţăm din experienţele altora sau măcar să reflectăm asupra lor.În lumea întreagă, sistemele politice în care s-a petrecut trecerea de la un regim totalitar ori de la o dictatură civilă sau militară la democraţie au avut/au de ales între două modalităţi de a se raporta la un regim anterior care a comis încălcări ale drepturilor omului și crime împotriva umanităţii.

După cum arăta Samuel Huntington, în volumul The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, noile regimuri democratice (ori succesoare) au trebuit să decidă ce să facă cu simbolurile, doctrinele, organizaţiile, legile, funcţionarii publici și liderii sistemelor de tip autoritar. Iar chestiunea cea mai importantă era cum să procedezi în legătură cu abuzurile și crimele comise de oficialii regimului precedent (”the torturer problem”, problema călăului, a torţionarului). Trebuia să se decidă cum se va proceda în legătură cu aceia care au încălcat drepturilor omului (condamnările la închisoare, relele tratamente aplicate în penitenciare deţinuţilor politici sau de drept comun, tortura, violurile, răpirile, persecuţiile, crimele, execuţiile).

Una dintre opţiuni era punerea sub acuzare, instituirea unor tribunale, judecarea, condamnarea celor vinovaţi (ceea ce permitea achitarea celor nevinovaţi) (”prosecute and punish”). „Procesul de la Nurnberg” al criminalilor naziști de război, „procesul de la Tokyo” al criminalilor japonezi de război, sunt exemplele de notorietate, cele care au marcat hotărârea comunităţii internaţionale de a nu mai accepta repetarea unor asemenea crime. Alte cazuri bine studiate au fost procesele și condamnările perioadei postbelice/postcomuniste din Argentina, Bosnia-Herţegovina, Cambodgia, Chile, Filipine, Grecia, Grenada, Rwanda, Uruguay.

Argumentele în favoarea judecării și condamnării vinovaţilor au fost extrem de puternice: regimul succesor are datoria morală să pedepsească crimele vicioase împotriva umanităţii, în numele adevărului și justiţiei; trimiterea în judecată este o obligaţie morală datorată victimelor și familiilor acestora; democraţia se bazează pe lege, prin urmare trebuie arătat că nici oficialii politici, nici ofiţerii din armată, poliţie/miliţie, poliţie politică nu sunt deasupra legilor; dacă nu se aplică legea în mod egal, democraţia este moartă; trimiterea în judecată este necesară pentru a descuraja viitoarele încălcări ale drepturilor omului de către oficiali; punerea sub acuzare este necesară pentru afirmarea supremaţiei valorilor și normelor democratice, ca și pentru încurajarea credinţei publicului în acestea; chiar dacă cele mai multe crime autoritare nu sunt supuse condamnării, este necesară măcar aducerea la lumină a întinderii crimelor și a identităţii tuturor celor responsabili, astfel încât acestea să nu poată fi puse la îndoială. Cealaltă opţiune (”forgive and forget”) era legată de necesitatea fundamentării democraţiei pe reconciliere, pe înlăturarea diviziunilor din trecut dintre grupurile majore ale societăţii.

Statele care s-au bazat pe reconciliere (de cele mai multe ori explicită) au fost Africa de Sud, Coreea de Sud, Guatemala, Liberia, Nicaragua, Polonia, Ungaria, Uruguay. Argumentele în favoarea iertării criminalilor, a celor care comiseseră abuzuri împotriva drepturilor omului, și a uitării crimelor din trecut erau și ele puternice: procesul democratizării implică înţelegerea explicită sau implicită dintre grupuri că nu vor fi condamnări pentru crimele din trecut; în multe cazuri, atât grupurile din opoziţie, cât și cele de la putere au comis încălcări ale drepturilor omului (nu în regimurile comuniste), iar o amnistie generală asigură o bază mai puternică pentru democraţie decât eforturile de a-i supune judecăţii pe membrii uneia din părţi ori chiar ai ambelor; mulţi oameni și grupuri din societate au împărtășit vinovăţia pentru crimele comise de regimul autoritar precedent (complicitatea membrilor de partid, ai informatorilor și colaboratorilor poliţiei politice sau complicitatea în Holocaust); amnistia este necesară pentru a pune noua democraţie pe baze solide.

Marea problemă a României postcomuniste este că nu s-a adoptat nici opţiunea ”prosecute and punish”, nici opţiunea ”forgive and forget”. Am explicat pe larg în mai multe texte (pe larg în cartea mea Grajdurile lui Augias. Rituri de purificare în postotalitarism) care sunt consecinţele dezastruoase ale faptului că nu a existat un proces al comunismului, cu stabilirea clară a tuturor responsabilităţilor, de sus până jos, de la conducerea Partidului Comunist Român și a comisarilor sovietici implicaţi în coordonarea fiecărui sector de activitate și a fiecărei componente a represiunii comuniste, pînă la ultimii executanţi (soldaţi, miliţieni, gardieni, torţionari). Instituţiile implicate direct în încălcarea drepturilor omului, crimele împotriva umanităţii, represiune au fost multiple (PCR, Securitatea, armata, trupele de securitate și cele de grăniceri, procuratura, sistemul judecătoresc, gardienii din închisori, conducerea politică a armatei, administraţia centrală și locală, guvernele comuniste, Marea Adunare Naţională). Sistemul de propagandă, media, sistemul de educaţie și învăţămînt, diplomaţia, cadrele de conducere din diferitele ramuri economice, au fost implicate indirect în represiunea și teroarea comunistă.

În mod particular, am insistat asupra sistemului judiciar comunist, care era subordonat partiduluistat. În comunism nu a existat o separare a puterilor în stat. Puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească erau subordonate partidului unic, partidul comunist. Justiţia comunistă nu a fost niciodată independentă. Scopul ei nu era să facă dreptate, ci să se asigure că erau pedepsiţi cei care încălcau legile comuniste și ameninţau hegemonia comuniștilor. Era o justiţie politică, fără de care miliţia și Securitatea nu puteau să facă arestări. Justiţia politică era unul dintre pilonii sistemului represiv comunist, la fel precum poliţia politică. Sub presiunea luptelor politice din ultimii ani (oricum după 2014, adică după destrămarea Uniunii Social- Liberale dintre Partidul Social Democrat și Partidul Naţional Liberal, principalele organizaţii componente, pentru că au mai fost și altele), situaţia s-a complicat. Vechii aliaţi au (re)devenit inamici pe viaţă și pe moarte.

Nu mai contează nici tradiţia politică a propriilor organizaţii politice (de pildă în cazul PNL faptul că liderii formaţiunii au fost deţinuţi politici persecutaţi de liderii comuniști, de securiști, procurori, miliţieni), nici marile controverse moral-politice din perioada postcomunistă. Primează interesele de moment și de scurtă durată, precum și situarea pe o poziţie contrară adversarului politic. Nu mai contează trecutul, adevărul, dreptatea, ci numai cucerirea puterii, precum și lupta pe dură pentru controlarea justiţiei. Corupţia din România postcomunistă este deopotrivă un fenomen de continuitate și de discontinuiate faţă de perioada comunistă. Iar trecerea la un capitalism sălbatic s-a făcut mult mai rapid decât trecerea la statul de drept și consolidarea democraţiei. De aceea, corupţia a luat o asemenea amploare încât a devenit o dimensiune a sistemului politic. În cei treizeci de ani de postcomunism, sub presiunea partenerilor occidentali (Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană), s-au făcut eforturi vizibile în lupta anticorupţie. Cei care au fost la putere în această perioadă, în coaliţii dintre cele mai neașteptate, au luptat pentru controlarea justiţiei sau măcar pentru scoaterea ei de sub influenţa adversarilor politici. Justiţia nu a fost niciodată independentă, ceea ce a condus la abuzuri ale unor procurori și la nereguli în activitatea unor judecători. Pe lângă numeroasele succese în punerea sub acuzare și condamnarea corupţilor din lumea politică, au existat unele excese, erori judiciare, hărţuiri nejustificate și inutile. Ele au pus întregul sistem sub semnul îndoielii, exact împotriva principiului formulat de un clasic: mai bine scapă zece vinovaţi decât să sufere un nevinovat. Dacă România ar fi optat pentru punerea sub acuzare, condamnarea și excluderea totală din funcţii publice a celor care au fost legaţi de sistemul represiv comunist, scandalul cu Augustin Lazăr ar fi fost imposibil, pentru că respectivului nu i s-ar fi permis să facă o carieră. Dimpotrivă, dacă România opta pentru amnistie, reconciliere, cariera respectivului (și a tuturor celor asemenea lui) nu ar fi trebuit să deranjeze pe nimeni. După cum am arătat însă, România nu a optat pentru nici una dintre opţiuni. Oricare dintre ele ar fi fost justificată, prin argumente extrem de puternice. Dar la noi nu a existat un contract social, bazat pe asumarea explicită a uneia sau alteia dintre opţiuni. Iar acum, printr-o inversare de roluri și printro denaturare a accentelor, s-a ajuns ca actorii politici să adopte exact poziţiile contrare celor care i-au consacrat. Fiecare crede că are dreptate, chiar dacă de fapt nimeni nu are dreptate până la capăt. Agenda principalilor actori civici și politici este dictată de interese de grup sau individuale, care nu au legătură cu valorile democraţiei și statului de drept. Pentru forţele contrare care se înfruntă pe prima scenă, propriul adevărul este mai important decât ADEVĂRUL, iar argumentele morale sunt subordonate și reformulate în funcţie de partizanatul politic.

articol apărut în revista Timpul.

Recommended For You

About the Author: Seserman Alin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.