ACTUALITATE, DIN TRANSILVANIA, LIFESTYLE, EDUCAŢIE/CULTURĂ

Povestea Mănăstirii Nicula, cel mai popular loc creștin din Transilvania

Cel mai mare pelerinaj al creștinilor ortodocși din Transilvania are loc la Mănăstirea Nicula, de Sfânta Maria, iar peste 10 000 de credincioși au luat drumul lăcașului de cult care își serbează hramul, astfel că pe câmpul din spatele lăcașului de cult sâmbătă nu mai era loc de pus nici măcar o pătură.

Oamenii sunt atrași în micul sat din nordul Transilvaniei de o icoană a Fecioarei Maria cu Pruncul Isus, care are faima că ar fi făcătoare de minuni. În fiecare an, în 15 august, mii de pelerini din toate colțurile țării merg la Mănăstirea Nicula, care poartă hramul Adormirea Maicii Domnului, fiind cel mai mare pelerinaj ortodox din Ardeal.

La mănăstirea din deal, liturghia va fi oficiată de mitropolitul ortodox al Clujului, IPS Andrei.

Mănăstirea Nicula este plasată în centrul unui amfiteatru natural, având în centru o bisericuţă din lemn, strămutată aici în anul 1974 din județul bistrița-Năsăud, după ce mai vechea biserică din lemn cu hramul „Sfânta Treime“ a căzut pradă unui incendiu devastator în 1973. La o distanță mică se află „biserica de zid“, după cum o numeau pelerinii, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, construită între anii 1875-1879, unde se află adăpostită celebra icoană făcătoare de minuni, pictată de Luca din Iclod în 1681, cea care, potrivit mai multor mărturii, orale şi scrise, ar fi lăcrimat timp de trei săptămâni în luna februarie a anului… Ce an nu se ştie cu exactitate, deoarece există încă numeroase controverse, el fiind socotit fie 1670, fie 1694 sau 1699, în funcţie de sursele la care ne raportăm, ortodoxe sau greco-catolice.
Icoana şi locul de pelerinaj sunt produsul şi o mărturie a contactului dintre două confesiuni, cea ortodoxă şi cea catolică (greco-catolică, mai exact), servind ca reper memorial şi mijloc de justificare, în același timp.

Intrarea în „biserica de zid“, iniţial greco-catolică, constituie o confirmare a celor de mai sus. Spațiul interior este sobru, de o tulburătoare frumusețe. Un aer de abandon, de părăsire chiar, domină locul.Interiorul bisericii este dominat de un curios iconostas din lemn de tei, lucrat de către Samuil Keresteşiu din Tăşnad, după cum aveam să aflu din monografie dedicată mănăstirii de către arhimandritul Dumitru Cobzaru, fost stareţ al mănăstirii între anii 2000-2009. M-a impresionat mult şi podeaua de lemn, uzată de paşii miilor de pelerini care s-au perindat pe aici de-a lungul vremii, care poartă privirea spre altarul aurit, „un adevărat soare care are la centru o foarte frumoasă cruce ce-şi sprijină baza pe sfintele uşi […]. La intersecţia celor două braţe ale crucii se află un gol de formă circulară, mărginit de o bogată dantelă sculptată, unde este ridicată printr-un ingenios sistem de scripeţi, Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pe timpul oficierii serviciului religios. În afara acestui timp, icoana este coborâtă în faţa sfintelor uşi pentru a fi venerată şi sărutată de pelerini“ (D. Cobzaru, ”Monografia Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului-Nicula”, 2010).
Acest iconostas aparte mi-a amintit unul dintre acele relicvarii catolice, bogat şi iscusit împodobite, pe care le-am întâlnit de atâtea ori în Occident. Numai că, în ochiul de cristal prin care se pot zări de obicei preţioase relicve, de data aceasta nu păstrează rămășițele unor sfinţi sau obiecte legate de viaţa acestora, ci chipul unei icoane, cheia înţelegerii pelerinajului de la Nicula, a perenităţii şi forţei acestuia.

În fine, pentru a termina descrierea de ansamblul, vatra mănăstirească este dominat acum de masivul edificiu din cărămidă și beton a noii biserici (începută în 2001), o construcție care într-un alt spațiu ar fi fost plină de grație, dar aici, din păcate, pare că zdrobeşte restul clădirilor din jur. O biserică argument.

Din istoria Icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Nicula

După cum toată lumea știe, Mănăstirea Nicula adăpostește Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, pictată la 1681, de pictorul Luca din Iclodul Mare, pe lemn de brad și întărită cu două cingători de brad. Potrivit datelor existente icoana ar fi fost dăruită sătenilor de la Nicula de către nobilul român Ioan Cupșa, iar despre soarta ei, se poate scrie un întreg letopiset, ea urmând oarecum soarta Bisericii din aceste locuri. A stat ani de zile îngropată în pământ de teama năvălitorilor ori a vremurilor grele, pentru ca nu cumva sa fie profanată sau distrusă, a fost furată, găsită, mutată și din nou regăsită

Se spune că, între 15 februarie și 12 martie 1699, icoana a lăcrimat. Există mai multe însemnări ale unor martori care au asistat la acest miracol, printre ei fiind și un grup de ofițeri și soldați romano-catolici din „Regimentul de cavalerie Vasas al Măriei Sale Crăiești de Hohenzollern”. Evenimentul a fost consemnat și de Conventul din Mănăștur.

O comisie bisericească formată din trei preoți iezuiți, a constatat și atestat documentar această minune. Împreună cu actele doveditoare ale minunii, ei au trimis Curții Imperiale și actele unui proces între locuitorii din Nicula și Contele Korniș, guvernator al ținutului, ambele părți dorind să dețină Icoana lăcrimătoare. Dar sătenii din Nicula „au fost la un pas de a se răscula pentru a-și aduce înapoi icoana, și atunci icoana s-a întors din nou la mănăstire”.

Din aceste motive, însuși împăratul Leopold I din Viena a poruncit ca icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului să nu fie nici a contelui, nici a niculenilor, adică a bisericii parohiale din Nicula, ci „să se așeze într-o biserică deosebită care să fie zidită în hotarul Niculei, unde orice credincios, de orice lege, să aibă drept să meargă să se închine”(V. Bojor, Maica Domnului dela Sf. Mănăstire din Nicula, Gherla, 1930).

Ca urmare a sentinței civile definitive și executorii a Curții din Viena, între 1700-1712 a fost ctitorită o biserică unde a fost adăpostită icoana, până în anul 1884, biserică aflată în proprietatea și administrarea Bisericii Greco-Catolice. Din anul 1884, Icoana Făcătoare de Minuni a fost mutată în noua biserică de zid a mănăstirii Nicula, biserică ridicată de Episcopii români uniți cu Roma, împreună cu credincioșii greco-catolici din zonă (între anii 1875-1879).

Atât de puternice au fost dragostea și credința în puterea acestei icoane, încât în Nicula și în satele din jur, tot mai multi meșteri au început sa picteze icoane. Prin intermediul școlii de meșteri iconari de la mănăstirea Nicula a pătruns în Transilvania tehnica picturii pe sticlă, acest obicei avându-și originea în Boemia, Austria și Bavaria, zone în care tradiția manufacturilor de sticlărie s-a împletit cu religiozitatea populară catolică. Între artiștii mai cunoscuți care au activat la Nicula se numără Emil Weiß, Moritz Hachmann și Karl Müller.

În 1767, Papa Clement al XIII – lea a emis un decret prin care acorda iertarea păcatelor (indulgența plenară) tuturor acelora care mergeau în pelerinaj la Nicula, iar în anul 1928 papa Pius al XI-lea a acordat acestui lăcaș monahal statutul de Sanctuar marian, „ca una dintre cele mai importante locuri de pelerinaje din întreaga lume catolică”.

Prima comunitate monastică de călugări bazilieni a fost înființată la Nicula prin Decretul nr. 140/1936 din 25 februarie 1936, a Episcopului Iuliu Hossu, care, oferă Mănăstirea Nicula „întru binecuvântată chivernisire și administrare”, Ordinului Sfântului Vasile cel Mare”, considerând că, „a sunat ceasul dorit, ca cel mai puternic centru de sfinte pelerinagii, sfânta și scumpa Mănăstire a Niculii, ocrotitoarea străvechei icoane venerate a Maicii Domnului, Făcătoare de minuni, să-și primească familia sa călugărească” (Curierul Creștin, Organ oficial al Diecezei de Cluj-Gherla, 15-16, VIII – 1936). La această mănăstire, în anii următori, au fost făcute multe hirotoniri de preoți greco-catolici, multe depuneri de voturi a călugărilor Ordinului Sfântului Vasile cel Mare

În 1948 mănăstirea greco-catolică a fost închisă. Călugării bazilieni au fost arestați în octombrie 1948, odată cu scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma în afara legii. Ieromonahul dr.Leon Man, starețul mănăstirii, a fost întemnițat de comuniști și a murit în închisoarea de la Gherla.

Vasile Chezan, tatăl unuia din călugării arestați în 1948 a salvat icoana primită de la episcopul dr. Iuliu Hossu, zidind-o într-unul din pereții casei sale, adăpostindu-o de prigoana ateistă a anilor care au urmat o dată cu ocupația sovietică.

În 1964, aflat în pragul morții, acesta a refuzat să-și părăsească domiciliul. În clipa trecerii spre viața veșnică, bătrânul și-a îndreptat privirea spre peretele unde era ascunsă faimoasa icoană, într-un ultim gest de rugăciune. Aflat la în casă atunci și urmărind acest fapt, l-a făcut pe călugărul Serafim Măciucă, starețul ortodox al mănăstirii Nicula preluată deja de Biserica Ortodoxă Română, să cerceteze ulterior zidul casei și să descopere acolo, cu uimire, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului și o ladă cu obiecte de cult. Icoana a fost adusă imediat la mănăstire, dar după câteva zile a fost confiscată de autoritățile comuniste.
La rugămintea arhiepiscopului ortodox de atunci al Clujului, Teofil Herineanu, icoana a fost adusă în capela Palatului Arhiepiscopiei Ortodoxe a Clujului.

În anul 1991 după o restaurare defectuoasă la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, care a schimbat în totalitate imaginea din icoană, aceasta a fost dusă, în final, la mănăstirea Nicula.

Reprezentarea iconografica a suferit transformări, care au schimbat radical dinamica și compoziția cromatică a lucrării, rezultând cu totul altceva față de ceea ce era înainte. Cu alte cuvinte, icoana a fost pur și simplu repictată într-o manieră personală. Majoritatea istoricilor de arta și a muzeografilor Clujului și-au exprimat, imediat după restaurare, serioase rezerve față de maniera adoptată de către Idiceanu, specialista la care Arhiepiscopia Ortodoxă de la Cluj a apelat pentru o astfel de pretențioasă operațiune. Celebra icoană a Maicii Domnului, o piesă de valoare în tezaurul spiritual-religios al romanilor ardeleni, a fost pur și simplu mutilată. Comparându-le, prima impresie este cea de alterare a nuanțelor cromatice, care sunt exagerat de aprinse în imaginea refăcută, ștergându-se astfel patina vremii.

 

Deși Mănăstirea Nicula — biserica de piatră și vechile chilii zidite de Ierarhii Români Uniți cu Roma — este încă închisă pentru celebrările greco-catolice, PS Florentin a chemat, în fiecare an, la a se păstra continuitatea Pelerinajelor greco-catolice, care au fost și rămân un izvor de har și binecuvântare, un prilej de întărire în credință și rememorare a credinței înaintașilor pentru Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Totodată, aceste pelerinaje sunt și un prilej de comuniune cu Biserica Ortodoxă, pentru că, mai presus de toate, în Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Ierarhii și credincioșii celor două Biserici, Ortodoxă și Greco-Catolică, prin harul lacrimilor izvorâte la Nicula, se roagă în fața Icoanei Maicii Sfinte, la cea care în tradiția bizantină este numită: „rugătoare caldă și zid nebiruit, izvor de milă și lumii scăpare”, „singura grabnică folositoare” și „apărătoarea tuturor creștinilor”.

Și, poate tocmai din acest motiv, Mănăstirea Nicula rămâne mereu un reper, un loc al speranței care răspunde nevoii oamenilor de a crede în bine și în izbăvire.