Radarul: un caz de inteligenţă colectivă

Autor: Ciprian Mihali

Puţine practici sociale au devenit atât de legendare, în sens negativ, ca radarul pe drumurile româneşti. Aş vrea să vă invit la o reflecţie cu valoare de ilustrată, de exemplu, pentru felul în care înţelegem să ne folosim (sau nu) inteligenţa în folosul comunităţii.

Radarul a fost introdus pe larg în circulaţia auto pentru a limita încrederea supraevaluată a oamenilor în maşini şi în propriile lor puteri, pentru a reduce astfel riscul de a se omorî pe sine, de a-i omorî pe cei dragi sau pe cei de pe contrasens în accidente oribile.

Introducerea radarului pe şosele şi în localităţi porneşte de la un calcul raţional dublat de o preocupare uman-morală. Calculul că accidentele datorate excesului de viteză produc pagube materiale şi umane foarte însemnate. Şi preocuparea de natură morală că din inconştienţă se pierd vieţi umane, unele foarte tinere, neîmplinite, cele mai multe nevinovate sau având ca singură vină prostia, graba, iresponsabilitatea.

Radarul e un instrument coercitiv al cărui scop suprem este să evite să ne ucidem unii pe ceilalţi mai mult decât o facem deja. Cine a trăit şi a condus în România în ultimii treizeci de ani poate să depună mărturie despre radar ca fiind cu totul altceva: şi pentru cei care îl folosesc, dar şi pentru cei care îi cad victime, radarul este o capcana. El este folosit ca să te „prindă”, iar tu speri să „scapi” de el.

Radarul este o regulă formală de convieţuire. El este o convenţie obţinută şi aplicată în urma unui act de punere laolaltă a mai multe inteligenţe (tehnice, morale etc.) pentru care valoarea supremă este viaţa umană.

Numai că această regulă a fost pervertită şi de o parte, şi de cealaltă. De câte ori nu a căutat Poliţia locurile cele mai potrivite în care să-i prindă pe vitezomani, astfel încât să prindă în plasă cât mai mulţi şoferi, să dea cât mai multe amenzi, să raporteze cât mai multe contravenţii sau infracţiuni. Poliţiştii de la Circulaţie ne-au lăsat cel mai adesea impresia că nu protecţia vieţii „participanţilor la trafic” e grija lor, ci înhăţarea a cât mai mulţi dintre aceştia. De aceea aparatele au putut fi montate discret după o curbă, la câţiva metri de intrarea sau ieşirea din localitate ş.a.m.d. Ne aducem cu toţii aminte delirul general atunci când a fost aprobată montarea de radare fixe în localităţi după dispoziţia primarului. Ca să-şi rotunjească veniturile, primăriile au instalat panouri de limitare a vitezei şi au montat uneori zeci de radare, din 200 în 200 de metri, numai ca să poată scoate cât mai mulţi bani de la şoferi.

Cum arată raţionalitatea utilizării radarelor fixe în alte ţări? Da, el este anunţat cu fără excepţie cu panouri vizible de la o anumită distanţă, pentru că radarul nu e menit să te prindă, ci să te avertizeze, să te disuadeze, să-ţi inducă reflexul de a reduce viteza. Iar radarul este aşezat la mijlocul unei porţiuni drepte, în zonele populate, în zonele periculoase, acolo unde într-adevăr viteza poate ucide. Amplasarea lui urmează unui calcul atent şi ţine cont mai presus de orice de viaţa oamenilor şi nu de o socoteală meschină.

De partea cealaltă, convenţia socială e încălcată prin celebra solidaritate dintre şoferii care îşi dau cu faza lungă să se avertizeze că urmează potera. Un kilometru de mers cuminte, după care ne luăm revanşa călcând-o până la podea.

Interiorizarea regulilor de convieţuire şi utilizarea inteligenţelor individuale în folosul tuturor sunt condiţii minimale, infrapolitice, ale traiului în comun. Radarul nu este nici instrumentul de rotunjit bugetul Poliţiei la sfârşit de lună, nici simbolul unei puteri opresive împotriva căruia trebuie luptat prin orice mijloace. El este una dintre nenumăratele convenţii pe care o societate le propune membrilor săi şi pe care i le impune, la limită, prin ceea ce era cândva instrumentul de şlefuire a moravurilor, „poliţia”. Dacă însă cele două părţi se pun de acord, printr-o complicitate subterană, că e mai bine să nu respecte această convenţie, atunci destrămarea ţesăturii sociale începe să se măsoare în morţii adunaţi de pe şosele sau de pe trotuare. Caz în care discuţiile despre stat de drept şi respectarea legii devin uşor tardive.

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.