România Educată …care ne Unește

Autor: Constantin Lomaca

Începe un nou an școlar și odată cu el  apar, sau reapar, speranțele, dorințele, așteptările, frustrările sau dezamăgirile copiilor, părinților, profesorilor și chiar a unora dintre politicieni. Nimic nu indică că acest an școlar va fi fundamental diferit de precedenții cinci sau zece.

Ceea ce este diferit ține însă de contextul, pe termen mediu și chiar lungîn care se plasează acest început de an.  Peste nu foarte mult timp, după alegerile de la anul sau poate chiar mai devreme, ne vom afla într-unul dintre cele mai favorabile momente pentru educația românească, moment ce nu ar trebui ratat de cei ce vor prelua controlul politicii româneșți. Avem în față un an în care cu răbdare se pot pune  bazele reconstrucției învățământului românesc.

Spun asta nu doar ca pe un exercițiu retoric sau efuziune de optimism ponderat. Sunt încurajat în această afirmație de așteptările sutelor de  învățători și profesori români cu care am lucrat în ultima vreme. O altă sursă de speranța este reprezentată de cele două documente apărute în ultimul timp, “România Educată” și “Educația care ne Unește”, documente care în ciuda imperfecțiunilor și “partis-priurilor “au în comun foarte multe idei și inițiative încurajatoare. Acestea pot constitui baza unei  platforme trans-partinice în educație, cu acțiuni realizabile atât pe termen mediu cât și în perspectiva anului 2030, an ce apare ca reper în ambele documente.

Observam la lansarea Educației care ne Unește, deci când mesajul era în faza incipientă, că se pot întrezări câteva aspecte comune cu România Educată, ca de exemplu:

–   recunoașterea necesitătii imperative de a  schimba modul în care pregătirea psiho-pedagogică este abordată în procesul de formare a cadrelor didactice,  atât în timpul universitățîi dar și după

–   recomandarea concentrării de fonduri și expertiză educațională către învățământul profesional și dual

–   dorința declarată de a educa și produce un absolvent flexibil, adaptat lumii contemporane.

Între timp, în special prin munca lui Radu Szekely, Educația care ne Unește și-a detaliat intențiile și a propus chiar un plan de implementare, Planul de acțiune pentru educație, 2019 – 2030. Acest document a fost publicat în Monitorul Oficial pe 5 August 2019, cu o zi înaintea demiteriii doamnei Ecaterina Andronescu.

Aș dori, pe scurt să mă opresc asupra a  două convergente majore între cele două programe, convergente care, subliniez din nou, ar putea reprezenta baza de plecare a politicilor educaționale  care să ghideze pe cei ce vor conduce România din 2020.

Primul punct comun este alinierea celor trei “piloni” din România Educată cu cele șase “Obiective strategice” din Educația care ne Unește.

–   Primul pilon, “Personalizarea educației “(eu cred că termenul de ‘Diferențiere’ ar fi mai potrivit decât ‘Personalizare’) se îmbină foarte bine cu “Participarea tuturor elevilor la actul educațional” și cu “Starea de bine” a copiilor – obiective din Educația care ne Unește.

–   Cel de-al doilea pilon, “Asigurarea calității” actului educațional se aliniază  cu “Stabilitate și Inovare” și cu “Monitorizare și evaluare”

–   Al treilea pilon “Flexibilitate internă și adaptabilitate externă la cerințele viitorului” cu “Formarea cadrelor didactice” și cu “Relațiile educație-comunitate”.

Deci ar putea exista o baza comună solidă!

Celălalt punct evident de convergență este similaritatea dintre “Policy briefs” cum sunt ele numite în România Educată și “Domeniile prioritare de colaborare” din programul Educația care ne Unește:

–   În timp ce în România Educată apare “Carieră didactică”, în Educația care ne Unește se vorbește despre “Profesionalizarea carierei didactice”

–   Dacă în în România Educată apare ”Managementul educațional”, în Educația care ne Unește se vorbește despre “Reforma curiculara și digitalizare”

–   Iar cea de-a treia, “policy brief” din România Educată , “Educația timpurie”, apare că “Sectorul educației timpurii” în Educația care ne Unește

Acestor similarități majore între celor două abordări li se adaugă altele, cum ar fi:

–   un interes comun pentru evaluare, atât de necesară după cum reiese și din  analiza UNESCO-OECD din 2017

–   idea de a restructura  trecerea din învățământul secundar inferior către cel superior,

–   re-organizarea Evaluării Naționale

–   generalizarea Școlii după școală.

Aceste asemănări sugerează obiective comune și ar trebui să  ușureze elaborarea unei viziuni de țară și a unei strategii pentru implementarea acestei viziuni pe termen lung. Ar fi de sperat ca ele să garanteze  și colaborarea între partide pentru atingerea acestor obiective, chiar dacă acestea par a fi exprimate diferit.

Pe lângă similaritățile la nivel principial enumerate pînă acum, ambele documente

susțin, în formulări diferite, măsuri concrete, ca de exemplu (re)introducerea “școlilor profesionale” sau “vocaționale”, idee agreată de o mare parte a populației, din păcate însă deocamdată mai mult la nivel teoretic. În plan practic, foarte mulți părinți, nu par fi foarte împăcăți cu idea că propriul copil să urmeze cursurile unei astfel de școli. Corectarea acestei percepțîi negative cere un efort colectiv bazat pe înțelegerea fundamentului “școlilor profesionale” sau “vocaționale”.

Aceste baze au fost construite acum un secol de Georg Kerschensteiner (1854 – 1932), director de școli publice și profesor la Universitatea din Munchen. El este cel ce a propus introducerea, și apoi  răspândirea școlilor vocaționale tehnice, de meserii atât de eficiente în Germania (Berufsschule actual) un model ce a fost ulterior preluat și de alte țări. În centrul acestui concept cu aplicabilitate practică de necontestat nu stă doar faptul că statul organizează școli unde tinerii învață o meserie și au apoi asigurat un loc de muncă. Ideea de baza  încorporată explicit în programele școlare, este că elevul nu învață doar meseria (ce ajunge să fie stăpânită de altfel foarte bine) ci și importantă ei pentru societate, adică utilitatea ei practică. Astfel el devine mândru de ceea ce “îi iese din mâna” și va încerca să producă totdeauna lucruri de calitate. În plus elevul devine un cetățean responsabil, conștient dar și demn de rolul sau în comunitate și societate în general. La nivel educațional astfel de atitudine se poate dezvolta prin concentrarea în predare-învățare pe concepte cheie, care în acest caz ar fi sistemele. Astfel se realizează înțelegerea importanței pe care fiecare component o are într-un angrenaj, ceea ce contribuie la creșterea stimei de sine, deoarece fiecare devine conștient că este parte integrantă și necesară a unui sistem sau altul și implicit al societățîi. Înțelegerea acestei abordări este esențială în orice încercare de a face din învățământul vocațional un segment constructiv pentru educația generațiilor viitoare, garantând și participarea lor activă la viața economică și socială.

Aceași abordare ‘la concret’ a celor două documente ar pune în lumina și ambiguități, intenționate sau nu, cauzate de inevitabila încărcătura politică prezentă în fiecare, ambiguități  ce trebuie clarificate cu răspundere civică și curaj implicit. Mă refer aici  la două subiecte care au nevoie de acest tip de clarificare. Unul este autonomia școlilor și a directorilor. Celălalt ține de necesitatea schimbării radicale a inspectoratelor și a altor instituțîi asemănătoare. Este nevoie de transformarea lor, din sperietori și instrumente de control si abuz ale puterii,  în organizații menite să ofere în primul rând mentorat și sprijin învățătorilor și profesorilor. Nu doar pe hârtie căci legislație există deja, ci la concret, la școli, la clasa. Cei ce doresc să observe un model al acestui rol (de mentor și suport pentru de învățători și profesori) pus în practică, pot găși o structură riguroasă și profesionistă  în programul ‘Teach for România’.

Deci ambiguitățile ar trebui eliminate, pentru a depăși nivelul  bunelor intenții care este comun celor două inițiative materializate în documentele analizate. Doar bunele intențîi nu sunt suficiente pentru mult așteptată re-emancipare a învățământului românesc.

Este de la sine înțeles că această (re)emancipare ia timp, adică implică o schimbare de durata. Istoria ne învață, și istoria educației nu face excepție, că orice schimbare, pentru a fi posibilă și a avea suces, are nevoie de sprijin atât la vârf, la nivelul structurilor de conducere (adică puterea politică și autoritățile din educație să fie de partea schimbării și nu împotriva ei) cât și la baza, în școli, asociații de profesori și de părinți. Pentru a conecta  cele două nivele este nevoie de colaborare, respectiv colaborare activă și directă, fără prea multe instituții intermediare.

Cum la baza colaborării stă comunicarea, este esențial ca profesorii să fie consultați direct iar  opiniile lor să fie ascultate și luate în considerare cu adevărat. Recentul simulacru de consultare și dezbatere al României care ne Unește, prin convocatoare cu semnături la intrarea în ședințe  este complet anacronic și neeficient. Justificări de genul ”oricum n-ar fi venit la discuții” sau “altfel nu-i puteam aduce să-i informăm!” reflectă atitudini ne-democratice și nu fac decât să-i îndepărteze pe cei care ar fi venit de bună voia la consultări sau care ar fi citit documentele relevante, atât de dezbaterile propriu-zise cât și de asumarea oricărei responsabilități.

Profesorii spun, și am auzit asta de zeci de ori în această vara, că: ”ne-au adus cu forța“, “am venit de frică și nu ne pasă de ce zic ei căci oricum hotărârile erau luate și ne-au convocat de formă”. Aceast gen de consultare obligatorie pe baza de semnături iar în unele cazuri chiar de fotografii, nu încurajează deloc dialogul și întărește suspiciunea față de cei care promovează așa ceva. Trebuie odată și odată să cădem de acord că nu orice abordare ce trasează direcții, procese și metode trebuie să fie, din principiu, autoritară. Dialogul, respectul pentru idei și opinii diferite precum  și încrederea reciprocă sunt absolut compatibile cu planuri de acțiune ce urmează viziuni și direcții clare. Deci, ori profesorii sunt cu adevărat întrebați și opiniile lor sînt ascultate, ori nu. Ar trebui să se înceteze cu ipocrizia consultărilor formale, făcute de dragul  raportărilor statistice. Dacă profesorii sunt invitați și nu vin, atunci este răspunderea lor morală de accepta deciziile celor ce au participat și au luat hotărâri. La fel cum cei care nu se prezintă la vot trebuie să accepte rezultatul la care au decis să nu contribuie.

Orice inițiativa care aduce schimbare ar trebui să evite orice formă de solipsism instituțional și chiar cultural. De ce?

Pentru că de cele mai multe sistemul de stat este auto-suficient si auto-referential stabilindu-și valorile și modul de acțiune funcție de propriul interes, independent de cei ce ar trebui sa-i fie beneficiari. Sistemul de stat crează astfel o “matrice” existențialistă ce produce o realitate în imposibilitate de comunicare cu lumea din afară, cu care de multe ori e pur și simplu paralelă. Realitatea lumii înconjurătoare, când nu este negată, este ignorată ca fiind lipsită de sens și aplicabilitate. De sistemul privat încă nu este cazul să vorbim prea mult din pacate, căci el este într-o fază incipientă, descurajată de diriguitori și obligat să facă față unor piedici intenționat plasate de diverse instituții cu putere decizițională.

Cum sistemul educațional întărește structurile existente și contribuie la “status-quo” social, la fel de bine el ar putea deveni cel ce promovează schimbările socialeDe unde și răspunderea civică a noastră a tuturor, de a urmări activitățile celor ce conduc sistemul și de a lua atitudine împotriva derapajelor către o realitate paralelă precum cea descrisă mai sus.

Din cealaltă direcție, a celor de la “firul clasei și al casei” este nevoie, pentru a face schimbarea posibilă, să încercăm să identificăm și apoi să depășim barierele mentale care ar putea să-i pună bețe în roate. De exemplu ar trebui să încercăm să ieșim, atât la nivel de individ dar și de comunitate, din “crisalida deterministă”, sau fatalitatea mioritică.

Să facilităm schimburi de bune practici la clasă invățand unii de la alții din proprie inițiativă, să colaborăm la planificare și evaluare, să sprijinim organizațiile ce se ocupă de copiii dezavantajați și exemplele ar putea continua.

Doar așa putem avea speranța unor modificari profunde. Să credem în noi, în ceea ce putem schimba, atât în propria persoană dar și în clasă, cu elevii, sau acasă cu copiii noștrii, chiar dacă schimbarea pare minoră în contextul general. Dacă noi nu credem în posibilitatea schimbării,  atunci cum ar putea crede copiii care au atâta nevoie de modele și de lideri cu viziune și încredere în viitor? Este nevoie să abordăm orice dialog în mod constructiv, cu modestie, răbdare, speranță și încredere.

În încheiere o povestioară adevărată, despre o întîmplare petrecută recent într-un liceu din Europa. Un profesor bun, cu experiență candidează pentru funcția de director al școlii, funcție rămasă liberă. După interviurile de rigoare cu “board”-ul (examene în stil clasic nu prea mai există) este anunțat că nu a obținut postul. Surprins, i-a rugat pe cei din comisie să-i comunice cauza insuccesului. I s-a răspuns că în procesul de selecție au fost întrebați și elevii ce părere au despre el în afara orelor de clasă. Au aflat că la cantină, când venea să servească masă de prânz se ridica și pleca de fiecare dată fără a-și duce farfuriile și tava la rastelul de unde acestea pleacă la curățenie!  Deci, dragi actuali și viitori lideri, din educație și nu numai, dragi colegi profesori si învățători, să nu uitam niciodată să ne comportam la fel cum dorim să se comporte și ceilalți cu noi, aceia pe care trebuie să-i respectam pentru a le câștiga la rândul nostru respectul și încrederea.

PS

Pe 3 decembrie anul acesta vor publicate rezultatele PISA 2018. Ele pot reprezenta un punct de pornire căci ambele programe, analizate în acest articol,  își propun ca până în 2030 România să aibă o “situare în primele 30 țări din lume” (România Educată) sau o “situare în primele 10 din Europa” (România care ne Unește)

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.