OPINII

Românii și limbile străine

În ultimii 22 de ani, de când mi-am luat bocceaua în spinare și am plecat prin lume, mi s-a întâmplat deseori și în multe locuri, să aud din partea băștinașilor (canadieni, americani, englezi, francezi, spanioli etc) acest compliment: “Voi, românii, sunteți buni la limbi străine. Învățați repede, pricepeți destul de rapid complicata noastră gramatică , și chiar și accentul vostru e destul de bun. Noi (adică americanii, canadienii, britanicii, francezii, spaniolii) suntem groaznici. Ne vine greu să învățăm, iar accentul nostru în altă limbă este înfiorător”.
Respectivul compliment părea într-adevăr solid. Pe unde am trecut, în general compatrioții mei se descurcau mai mult decât onorabil (în paranteză – rareori îți corectează accentul sau erorile vreun nativ, mai mereu însă se găsește un compatriot foarte exigent). În Canada de pildă, unde pentru joburile mai avansate se cere cunoașterea ambelor limbi oficiale (franceză și engleză), când românii erau întrebați la interviuri dacă sunt “bilingvi”, ei răspundeau” “Nu. Suntem trilingvi (sau chiar mai multe)”.
M-am tot frământat să înțeleg de unde ne vine nouă acest talent. Să fie genetic? Să fie datorită poziționării noastre geografice, de popor aflat la intersecția mai multor imperii? Să fie sistemul nostru educațional impecabil? Sau mai degrabă educația primită în familie?
Până într-o zi când mi-am dat seama că îmi puneam greșit problema. În loc să mă întreb cum de învățăm noi românii așa ușor, trebuia să caut explicația de ce alții par a fi atât de slabi la acest capitol.
M-am întâlnit cu o familie de emigranți brazilieni, și am dat de un băiețel de șase ani, care nu avea nici o problemă să comute conversația de pe portugheză pe spaniolă și apoi pe engleză. Aha! Am întrebat-o pe mama: “Cum a ajuns Rafael să vorbească așa simplu trei limbi?”
“Păi la noi acasă filmele străine de la televizor sunt vorbite în limba originală, cu subtitrare. El a fost atent și a prins din zbor, iar când se joacă cu alți copii folosesc replici din filme”.
Atunci mi-am adus aminte că și în România natală, de pe vremea când eram copil și până relativ târziu, filmele străine erau într-adevăr transmise în limba originală. Și mi-am dat seama că și eu procedasem la fel și cu ai mei – care la școală vorbeau numai în franceză – cărora le-am scos canalele TV de desene animate în franceză și le-am lăsat numai pe cele în engleză, iar acasă a trebuit să vorbească în română.
În schimb, în Canada, Spania, UȘA, etc, filmele străine sunt mereu dublate (voice-over) în limba locală. Telespectatorul nu are practic șansă măcar să audă cum sună alte limbi, darămite să mai și le vorbească!
Așadar, secretul multilingvismului nostru național nu avea nimic misterios. Nu eram mai deștepți ca alții, nu aveam un cod genetic mai performant, ci doar avusesem șansa să fim expuși de mici la sunetul muzicii altor limbi. Încă un mit al superiorității noastre intrinseci fusese spulberat…
Ar mai fi desigur, încă o explicație. Oamenii crescuți în țările “mari” – fie foste imperii, fie foarte dezvoltate economic – suferă de o oarecare suficiență. Un american sau un britanic poate pleca în orice țară din lume și are șanse foarte mari să dea peste localnici care îi vorbesc limba. Un român sau bulgar sau ungur sau slovac nu au bafta asta, așa că învățarea limbilor străine devine în acest caz un mecanism de adaptare și supraviețuire.
Gabriel Purcăruș
foto: Paola Testa