Sunt un pasionat al istoriei și patrimoniului cultural național, iar în cei 51 de ani de când privesc lumea din jurul meu, am învățat că ruina nu este doar o stare fizică. Un monument istoric care se prăbușește este o mărturie a uitării, dar și a unei societăți care, adesea, nu mai știe să își apere valorile esențiale. La fel și oamenii care, într-un fel sau altul, au fost lăsați în urmă. Acești oameni, asemenea monumentelor abandonate, poartă cu ei povești nevăzute, nespuse, care se pierd în indiferență.
Văd în fiecare zi cum monumentele istorice, comori ale trecutului nostru, sunt lăsate să se degradeze. Unii spun că e o problemă de resurse, alții că e o problemă de mentalitate. Eu cred că e vorba de o pierdere a legăturii dintre trecut și prezent, o ruptură între valorile autentice și goana continuă după ceva care nu mai are sens. Este un fenomen care ne afectează pe toți, pentru că, într-un fel, fiecare dintre noi are un rol în a păstra aceste comori. Statul, ca responsabil al patrimoniului, are obligația să protejeze ceea ce este valoros pentru identitatea noastră națională, iar noi, cetățenii, trebuie să fim conștienți de acest patrimoniu nu doar ca pe o moștenire, ci ca pe o responsabilitate colectivă.
Însă, atunci când vorbim de oameni abandonati, nu putem să nu ne întrebăm: oare nu facem aceeași greșeală? Oare nu sunt și ei, într-un fel, monumente vii ale unei societăți care a uitat să se mai oprească și să asculte? Căci nu doar zidurile, ci și sufletele nevoiașe ale celor care trăiesc în umbra indiferenței, se deteriorează pe zi ce trece, fără ca cineva să își ridice privirea din viteză pentru a le acorda atenție.
Diferența între un monument părăsit și un om abandonat nu este atât de mare pe cât am vrea să credem. Amândoi sunt victime ale unei societăți care uită să mai protejeze, să mai respecte, să mai acorde importanță celor care au fost cândva importanți. Căci fiecare monument, ca și fiecare om, poartă o poveste. Iar dacă nu le oferim șansa de a supraviețui, în final vom trăi într-o lume în care nimic nu va mai conta cu adevărat.
Așadar, trebuie să înțelegem că nu este vorba doar despre ziduri și piatră, ci și despre oameni și suflete. Oamenii, asemenea monumentelor, merită să fie respectați, protejați, salvați. Atât statul, cât și fiecare dintre noi avem datoria de a păstra vie această legătură între trecut și prezent. Nu doar prin cuvinte, ci prin fapte. Pentru că, așa cum o clădire care se prăbușește este o pierdere pentru toți, tot astfel un om abandonat reprezintă o rană deschisă în inima unei societăți care se vrea sănătoasă.
Și, în final, nu putem uita că fiecare ruina este și o oportunitate de a reconstrui. Atât clădiri, cât și destine.
Radu Ghidău, avocat, fost deputat PNȚCD
