ACTUALITATE, EDUCAŢIE/CULTURĂ

Rusaliile-ziua în care a început istoria bisericii creştine

Sărbătoarea Rusaliilor constituie cea mai veche sărbătoare creștină împreună cu cea a Paștilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinților Apostoli. Despre ea amintesc Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 16, S) și Sf. Luca (Fapte 20, 16). Ε numărată și în Constituțiile Apostolice, printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberați de muncile obișnuite. Marii predicatori din secolele IV și V au lăsat o mulțime de panegirice in cinstea acestei sărbători, iar în a doua jumătate a secolului IV, pelerina apuseană Egeria descrie modul cum era sărbătorită pe atunci la Ierusalim. Până către sfârșitul secolului IV și începutul secolului V, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a înălțării Domnului și a Pogorârii Sfanțului Duh, așa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a secolului IV, Eusebiu al Cezareii. Însă sărbătoarea aceasta a fost fixată, de pe la 400 înainte, în ziua a 40-a după Paști, cum este sărbătorită pânâ astăzi, Cincizecimea rămânând numai ca Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh.

Ce sărbătorim la pogorârea Duhului Sfânt

Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca în Faptele Apos­tolilor (Fapte 2). Sinaxarul din Lunea Rusaliilor este grăitor în acest sens și îl redăm în continuare:

„În această zi, în Lunea Rusaliilor, prăznuim pe însuși Preasfântul de viață Făcătorul și întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o cinstire, de o ființă și de o slavă cu Tatăl și cu Fiul.

Cincizecimea se numește așa pentru că se prăznuiește la 50 de zile după Paști. În Vechiul Testament, Cincizecimea amintea de primirea Legii pe Muntele Sinai, de suferințele evreilor în pustiu, precum și de necazurile cele multe prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinței, unde s-au îndulcit de roade, de grâu și de vin. De aceea, la această sărbătoare se mulțumea lui Dumnezeu și pentru secerișul nou. Unii tâlcuitori spun că Cincizecimea ar fi fost orânduită la evrei și pentru cinstirea numărului șapte, întru­cât acest număr adunat de șapte ori cu el însuși, dă numărul de cincizeci de zile fără una. La evrei nu numai zilele se numărau așa, ci și anii, în care ei sărbătoreau Jubileul, adică după trecerea a de șapte ori șapte ani. In acel an jubiliar, ei lăsau pământul nesemănat și vitele la odihnă, iar robilor dobândiți cu bani, li se dădea libertatea să plece.

În Noul Testament, aceasta zi amintește de venirea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duh Care ne dă Legea duhovnicească, ne călăuzește spre tot adevărul și ne învață cele plăcute lui Dum­nezeu. Astfel, Cincizecimea ne arată ieșirea din răutatea necre­dinței și ziua întemeierii Bise­ricii în chip văzut.

Sinaxarul din Duminica Rusaliilor ne prezintă mai multe informații în acest sens: „În această zi, Duminica a opta după Paști, prăznuim Sfânta Cincizecime. Și această sărbătoare am luat-o din cărțile iudeilor. Căci după cum aceia prăznuiesc Cincizecimea lor, cinstind numărul de șapte, dar și pentru că au primit Legea după trecerea a cincizeci de zile de la Paști, tot astfel și noi prăznuim cincizeci de zile de la Paști, primind Duhul cel Preasfânt, care ne dă Legea, ne călăuzește spre tot adevărul și ne învață cele plăcute lui Dumnezeu. Să se mai știe că la evrei erau trei sărbători mari: Paștile, Cincizecimea și Sărbătoarea Corturilor. Paștile în amintirea tre­cerii Mării Roșii; căci cuvântul paște înseamnă „trecere”. Și sărbătoarea aceea o preînchipuia pe a noastră, care este trecerea și întoarcerea din nou de la întunericul păcatului, la rai.

Se cuvine să mai știm, că în ziua aceasta, săvârșindu-se Praznicul Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenicii Domnului. Și fiindcă Sfinții Părinți au socotit să despartă praznicele pentru măreția Preasfântului și de viață făcătorului Duh, căci El este unul din Sfânta și de viață începătoare Treime, iată că și noi vom vorbi mâine, despre felul cum a venit Duhul Sfânt”.

Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în românește „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morților. Creștinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morților. În unele zone ale țării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori și cu un colac deasupra pentru pomenirea morților. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii. În tradiția Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat următoare marilor sărbători se comemorează persoanele care stau în legătură nemijlocită cu persoana sau evenimentul aflat în centrul respectivei sărbători. Întrucât persoanele Sfintei treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. De fapt, sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile.

Istoria Bisericii începe la Rusalii

Sărbătoarea cade totdeauna la 10 zile după înălțare sau la 50 de zile după Paști, când a avut loc evenimentul sărbătorit și când evreii își serbau și ei Praznicul Cincizecimii. Ε totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii Creștine, căci în aceeași zi, în urma cuvântării însuflețite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creștinism ca la trei mii de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creștină din Ierusalim (Fapte 2,41), nucleul Bisericii de mai târziu.

Prin Pogorârea Duhului Sfânt a început o epocă nouă în istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel a luat ființă în chip văzut Biserica, adică Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, flacăra Duhului Sfânt în lume. S-a împlinit în acest mod țelul final al întrupării, al jertfei de pe cruce și al Învierii Domnului.

Deși fiecare Apostol a primit pe Duhul Sfânt și cu toții au pornit în lume vestind tainele Împărăției cerurilor în graiul tuturor popoarelor, deși cei ce s-au botezat erau „bărbați cucernici din toate neamurile care sunt sub cer”, s-a creat atunci o unitate nouă, spirituală, un așezământ în care toate se adună ca mădularele într-un trup, formând Biserica, Trupul cel tainic al lui Hristos. Iată dar că Rusaliile sunt ziua întemeierii Bisericii creștine ca instituție divino-umană.

Cincizecimea, adică a 50-a zi de la Învierea Domnului, este ziua voită de Tatăl, făgăduită de Fiul și împlinită de Sfântul Duh. Este ziua deplinei revelații a Sfintei Treimi în lume: crearea, mântuirea și sfințirea. În această zi se inaugurează un nou mod de legătură între cei ce cred și Dumnezeu, mod sau chip nevăzut de ochii noștri, dar simțit de inimă.

Înainte de patima Sa cea de bunăvoie, știind Iisus toate cele ce aveau să se întâmple cu El și nevoind să-i lase pe Apostoli în deznădejde, le-a făgăduit că va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care-i va călăuzi. Și va vesti cele viitoare, îi va mângâia și Îl va preamări, căci „din al meu va lua și vă va vesti”. El se va numi Mângâietorul, fiindcă va mângâia pe tot cel ce se lasă călăuzit de El. Iar când s-a arătat Apostolilor după slăvita Sa Înviere, Le-a zis: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (In. 20, 21-22), acesta este textul care fundamentează peste veacuri Taina Spovedaniei.

Biserica este așadar Hristos în toți, uniți prin lucrarea Sfântului Duh într-un chip viu și indisolubil. Iisus Hristos și toți credincioșii sunt mădulare ale aceluiași Trup tainic al lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare. Există un singur corp și un singur Duh. Și această unitate a fost consfințită de Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii. (mai multe informații în Ziarul Lumina)

Duhul Sfânt

Sfântul Duh Se numește Mân­gâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie și să ne aline; că pe El L-am primit în locul lui Hristos. Și El mijlocește, cu gra­iuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca și Hristos, că și Hristos este Mângâietor, pentru că zice Apostolul: Avem Mângâietor către Tatăl pe Iisus Hristos Cel drept (1 Ioan 2,1). De aceea, Duhul Sfânt se mai numește și alt Mângâietor (Ioan 14,16). Se numește altul, pentru că este de aceeași ființă. Căci unul și altul se spune numai despre cei ce sunt de aceeași ființă. Despre cei ce sunt de ființe deosebite nu se poate grăi așa, fără să li se arate, îndată, și ființa pe care o au. Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl și cu Fiul; de aceea, El este și împreună-Ziditor (Fă­cător) a toate și chiar Lucrător al învierii de obște, și face toate câte voiește: sfințește, împarte, înnoiește, trimite, înțelepțește, unge pe proroci și, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. Prin El este toată în­țelepciunea, viața, mișcarea, îm­părtășirea din sfințenie și din orice fel de viață. Într-un cuvânt, tot ce are Tatăl și Fiul are și El, afară de nenaștere și naștere, întrucât El purcede din Tatăl. Duhul revărsându-Se, așadar, lumea s-a umplut de tot felul de daruri și, prin El, toate neamu­rile au fost călăuzite la cunoaș­terea adevăratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toată boala și toată neputința. Hristos a pregătit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Săi, când, înainte de pătimire, le-a vor­bit despre aceasta (Ioan 7, 38-39).